Uneori, în entuziasmul meu de părinte care dorește să își educe copilul într-un anumit fel, îmi vine greu să accept bunele intenții ale bunicilor, mai ales atunci când contravin cumva modului în care interacționez eu uzual cu Mara.

Bunica, mama mea, este o gospodină, a fost casnică mult timp, până ce tatăl meu a murit. Apoi a început să lucreze, dar nimic nu se compară pentru ea cu bucuria de a ne pregăti o masă bună. Modul natural de conectare al ei cu Mara, a fost să îi facă mâncare, să se bucure când ea mănâncă tot, să îi explice despre alimente, despre cum se combină ele ca să iasă o mâncare bună.

Eu nu pun accentul pe ce e în farfurie ci pe timpul în familie, în jurul mesei. Îmi doresc un copil ponderat, care să mănânce când îi e foame. Nu la televizor, nu dulciuri, nu ca să aibă ceva în stomac. Îmi doresc să se raporteze la masă în mod sănătos și nu o bonific niciodată cu mâncare.

Bunica se simțea cum îi crește sufletul când ea papă și cum e tristă sau încercă să o convingă să mai ia o lingură în plus când mânca mai puțin. Eu încercam să pun stop acestor manifestări, să o fac să o lase pe Mara să descopere și să decidă singură în legătură cu masa, fără să îi impună cumva senzația că trebuie să mănânce pentru a bucura pe cineva.

Sunt perfecționistă și oarecum obsesivă când vine vorba de lucrurile pe care le consider corecte. Dar tot singură am realizat că dacă dau drumul puțin controlului bunele intenții ale bunicii ajută. Ea a înțeles și i-a dat Marei mai multă libertate la masă, iar Mara a luat de la ea bucuria de a sta la masă, de a alege cu ce să faci o mâncare gustoasă. Fac liste de cumpărături împreună. E e legătura lor. Trebuie să recunosc că Mara știe tot ce e de știut despre ce se pune într-o supă, o tocăniță sau la prăjitură și asta e meritul bunicii. Atitudinea ei față de mâncare e una pozitivă.

Cred că e bine să facem un pas înapoi și să îi lăsăm pe bunici și copii să își creeze propriu canal de comunicare, chiar dacă uneori contravine stilului nostru de parenting. Cei mici pot armoniza în mod corect educația părinților și bucuria bunicilor, fiecare construind mici punți de iubire și încredere cu cel mic.

De cele mai multe ori e bine să nu intervenim direct pentru a direcționa relația lor, sau modul de interacțiune. Cred că Mara nu aude de la mine într-o lună atâția nu cât aude de la bunica într-o zi. NU din aia protectori de genul: nu alerga prea tare, nu mai sări că ai obosit. Am discutat cu bunica și despre validarea sentimentelor Marei, nu despre corectarea lor (să îi spună: văd că ești supărată, văd că ești tristă, e normal să te temi). Cea mai bună variantă, este de a explica bunicului de ce nu ne simțim confortabil cu ce face și să îi argumentăm punctul nostru de vedere. Rezultatele pot fi uimitoare.

Bunica, cu toată tendința ei de a proteja pe Mara, a înțeles că trebuie susținută și încurajată să fie autonomă. Eu mă sfătuiesc cu bunica, îi explic ce cred că îi e bine nepoatei și de ce. Mai face greșeli dar o iubește și se străduiește să o învețe binele și frumosul, iar eu învăț încet să accept și părerile care nu coincid 100% cu ale mele.

Sursă foto: Stokpic