Cum îi ajutăm pe copii când le greu să decidă? Cum ușurăm trecerea de la o activitate la alta?

Am observat că Mara se manifestă zgomotos sau agitat în momentul în care trebuie să schimbăm locul, să încheiem o activitate și să începem o alta, în general să ieșim dintr-o rutină și facem tranziția către altceva, orice ar fi acest altceva (joacă, plimbare, somn, trezire, masă, până și abordarea unei cărți noi).

Mi-am dat seama că uneori îi e greu să decidă, să întrerupă o activitate chiar și pentru a începe o alta mai incitantă sau una care știe că e necesară, precum somnul. Nu țip la ea, nu impun cu forța, dar îi comunic calm dar ferm ce trebuie făcut. Mereu o pun pe picior de egalitate cu mine. Nu o pedepsesc, nu îi spun că e rea sau neascultătoare. Mi-e frică de puterea pe care o au cuvintele astea, mă tem să nu și le însușească.

Dar ce te faci când ea se lasă rugată minute în șir și simți că începi să îți pierzi calmul? De obicei, când simt că încep să mă enervez, e un semnal că trebuie să pun o limită clara Marei, să o ajut să decidă și să ieșim din starea asta împreună.

Procedez așa pentru a face o tranziție ușoară:

  • Îi povestesc din timp despre programul ei de peste zi,

cât urmează să stea la bunica, când venim să o luăm și mă țin de programul anunțat. Asta îi micșorează anxietatea că ne va aștepta prea mult. Știe că seara vom face împreună activitatea aleasă de ea. Îi spun unde voi fi eu, ce voi face.

  • Îi dau posibilitatea să contribuie la program alegând ce activități dorește să desfășoare, în limita rezonabilului.

De exemplu, poate alege ca drumul către parc să fie pe jos sau cu troleibuzul. Dar când vine vorba să ieșim în parc, iar ea zice da pentru a zecea oară, dar aleargă în casă în sus și în jos, știu că e cazul să pun o limită clară. Știu că îi place în parc și că va regreta mai târziu dacă nu ajungem și cât de sănătoasă plimbarea. Și ea știe, numai că nu poate decide în acel moment.

  • La nevoie, iau decizia pentru ea și i-o comunic, explicând motivele.

Acum eu sunt liderul și ghidez copilul în mod gentil, dar ferm. Cum decid când aleg eu și când ea? Aleg când văd că ea are o dificultate în a decide ceva ce știu că îi place, că îi face bine sau e corect. Atunci îi spun: – Mara, au trecut cele 5 minute de joacă în plus, e ora de mers în parc. Acum trebuie să ne îmbrăcăm. Prietenii tăi vor fi în parc la o ora asta. În același timp o iau de mână și o conduc către canapea. Prima dată se smucește și fuge. Îi repet ce am spus ferm. Vine dar se legănă în toate direcțiile când o îmbrac. Îi explic că o rog să mă ajute cu îmbrăcatul. Prima dată refuză.

  • Prea multe opțiuni nasc confuzie.

Îi dau de ales între câteva haine pe care le așez la vedere pe patul ei sau deasupra pe rafturile din șifonierul ei. Îi prezint opțiunile. Două sau maxim trei. Eu, adultul, abia pot decide între cele 5 rochii când merg la un eveniment. Și copilul simte la fel. Îi las alegerea totală asupra activităților din casă sau parc, cât să mănânce, ce CD să asculte, ce dorește să citească seara și multe, multe altele. Toate jucăriile din casă sunt accesibile. Se poate juca cu ce dorește, când dorește. Respectăm programul de odihnă, de masă, de ieșit la aer. Nu poate lovi, mușca.

Înțeleg cât îi e de greu să decidă cu toată avalanșa de informații acumulate zilnic și ritmul rapid în care se dezvoltă la 2-3 ani. O respect și îi vin în ajutor,  fără să o păcălesc sau să o mint. Știu că e curioasă să vadă ce iese dintr-un refuz al ei. Unul rezonabil e mereu accept. O ascult când spune nu. Are drepturi depline asupra corpului ei. Știe când i-a ajuns mâncarea, știe când nu vrea ca un străin sau cineva din familie să o smotocească, știe că doamna care o întreabă dacă poate să o ia acasă poate primi un NU ferm pentru că a pus o întrebare greșită  și știe că nimeni nu are dreptul să o lovească.

Când M. îmi pune răbdarea la limită, iar eu știu că e corect ca ea să facă ce am rugat-o ( de exemplu să mergem în parc), îi dau de ales între a face lucru ăla acum sau peste 5 minute, o anunț când au expirat și apoi facem ceea ce trebuie făcut. Tot timpul îi vorbesc, îi dau posibilitatea de a alege în continuare imediat ce am făcut tranziția. Se relaxează repede fiind captivată de noua activitate. Povestea reîncepe de obicei când trebuie să plecăm (către acasă din parc).

La noi sunt zeci de tranziții pe zi: de acasă în parc, din parc acasă , de la joacă la masă, de la cititul cărții la somn chiar și de la datul jos din pat către baie și spălatul pe dinți… Cine a zis că este ușor să fii părinte? Dar este atât de frumos!

Sursă foto: Avopix

copil




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.