De fiecare dată când mă gândesc la mine, mă simt mai întâi de toate mamă. Ființa asta căreia i-am dat naștere mi-a schimbat prioritățile, mi-a domolit firea și mi-a deschis ochii. Ne e frumos și bine împreună marea majoritate a timpului. Frumos e și atunci când râdem și atunci când plângem.

Dar de multe ori frumosul și urâtul nu au legătură cu relația noastră. Se întâmplă uneori ca eu să am o zi grea, să simt oboseala și povara lumii pe inimă, să îmi vină să strig despre nedreptate sau să mă așez într-un colț și să îmi odihnesc gândurile preț de un ceas. Să îmi tac și atât.

Ea, copila mea, e vorbă , e iubire, e energie pură. Mă simte ca nimeni alta. Uneori îi arăt supărările  și tristețile mele, o fac părtașă la bucurii, i le explic. Alteori, ca azi, e multa tristețe, care nu are legătură cu ea, care vine adânc din mine. O trăiesc, mi-o asum, e a mea. Atunci mă uit în jur și încerc să respir durerea. E acolo un suflet care, la mii de kilometri distanță, știe să mă asculte ori de câte ori am nevoie, fără să mă judece  și care poate să mă facă să simt cât de mult îi pasă. Apoi mă plimb, privesc oamenii, îmi ascult tristețea, o consum.

Așa mă întorc la Mara în fiecare zi, nouă, cu rănile și bucuriile mele. Noi mamele nu putem fi decât învingători ai furiei, ai fricii, ai tristeții, pentru că orice emoție trăită, acceptată, vorbită, e învinsă. Puterea asta vine cumva din maternitate. Înainte eu nu mă știam așa.

Sursă foto: Avopix