Cum răspunde părintele eficient când copilul are un tantrum? / / Cabinet individual de psihologie - Luciana Constantinescu - Psiholog de copii și familie cu competențe în Terapia prin joc

Cum răspunde părintele eficient când copilul are un tantrum?

Criza de furie a unui copil, este un strigăt de ajutor. Este chiar nevoie de conectare a acestuia. În acele momente copilul este copleșit de emoții. Are nevoie de un părinte prezent, calm și iubitor.

Am primit sfaturi să ignor comportamentul și acesta va dispărea în timp. Că ”dacă îi dau apă la moară”, nu fac decât să ”pun paie pe foc” și copilul ”mi se va urca în cap”. Am constat apoi, pe propria piele, că nu am obținut nici un rezultat pozitiv, ba din contră. Primele tantrum-uri ale Marei, au avut loc pe la 1 an și jumătate, când ambele am trecut printr-o perioadă de schimbări, unele dureroase, altele frumoase, dar tot schimbări. Copiii sunt fanii rutinei. A mea nu face excepție, ba din contră. Cum aveam să aflu pe propria piele, de mămică demisionară, ceream prea mult de la relația nostră, mă concertasem pe a corecta comportamente, nu pe a le înțelege de la suflet la suflet. Am scris despre cum am învățat să depășim cu bine un tantrum aici, despre cum poate să ne facă relația mai frumoasă și mai puternică dacă este abordat cu empatie.

Ce NU este un tantrum?

Sunt câteva aspecte pe care trebuie să ni le clarificăm noi, părinții/adulții, pentru a oferi un răspuns autentic, plin de empatie, copiilor noștri, pentru a îi putea însoți calm, înțelegător și cu toată iubirea și acceptarea de care suntem capabili. Și suntem capabili de enorm de mult.

Există credința împământenită că oferind iubire și empatie atunci când cel mic are un comportament nedorit, înseamnă să validăm acel tip de comportament. Nimic mai fals. Empatia, capacitatea de a te pune în locul celuilalt, de a simți tristețea lui, de a te expune sentimentelor pe care ți le provocă tristețea lui, de a asculta pentru a ajuta, este ceea ce ne diferențiază și definește relațiile ca oameni. Cum ați percepe reacția soțului dacă acesta ar pleca în altă cameră atunci când plângeți și sunteți supărată? Cum l-ați privi pe viitor? Noi adulții trebuie să găsim stabilitatea emoțională de a ne asculta copiii, de a ne confrunta propriul disconfort, de a fi vocea calmă, iubitoare care îl ascultă și conduce pe copil prin torentul de emoții.
Un tantrum nu este un comportament rău, intenționat. Dar creierul copilului funcționează diferit de al adulților și asta e normal. Ei au mai puțin control asupra emoțiilor acumulate. Îi impresionează lucruri pe care adulții le considerăm ciudate, ca faptul că nu are pijamaua roz la culcare, ci pe cea gri. Când sunt surescitați, când acumularea de emoții și stimuli (chiar și pozitivi, ca o zi de naștere cu mulți invitați) devine prea mare, apare acest răspuns al creierului care descarcă emoții și apare tantrumul. Copilul nu manipulează pentru a obține ceva (pijamaua roz). E un mecanism de autoreglare. De aceea după o repriză bună de plâns, un copil e fericit și relaxat.
O criză de plâns/furie a copilului ne face pe noi adulții să de simțim groaznic. De aceea avem tendința de a o evita, de a o anula. Pentru a nu ne confrunta cu disconfortul simțit. Creierul noștri răspunde automat unei semnal de alarmă declanșat de plânsul copilului. Vrem să îl protejăm, să nu sufere, să nu fim în contact cu sentimente trezite de această reacție a celui mic. Dar adevărata protecție vine din empatie. Nu din anularea unui comportament.

NU a le da pijamaua roz (care este în coșul cu rufe murdare), a îi lăsa mai stea o oră în plus treji, a le cumpăra jucăria sau a le da desertul în loc de felul doi, va ajuta. Nici dacă îi pedepsim sau ignorăm prin a nu le vorbi nu vom obține rezultatele scontate. Empatia nu înseamnă să faci tot ceea ce vrea copilul. Empatia înseamnă să îi înțelegi și accepți supărarea cu calm. Și apoi să fii liderul calm și iubitor de care copilul are nevoie.

Calea simplă, eficientă, este conectarea empatică. Să îi ascultăm și însoțim prin torentul de emoții, să le acceptăm, să îi învățăm calm despre ele, să îi învățăm cum să le facă față.

Asta le dezvoltă inteligența emoțională și nivelul de toleranță. Îi învață că emoțiile, chiar și cele care crează disconfort, pot fi acceptate, înțelese și depășite. Și în primul rând, acest gen de abordare face ca relația dintre părinte și copil să devină mai puternică. Cel mic are încredere în noi. Nu se minte judecat, ci înțeles și acceptat. Îi trimitem un mesaj clar de iubire și siguranță.