Ce pot face ca părinte pentru a ajuta copilul să învețe să spună NU în mod corect

Ca mamă, mă gândesc adesea cum pot să-mi încurajez fiica să își asculte instinctele și să fie atentă la nevoile ei, cum să o învăț să ia poziție pentru a se apăra. Am ajuns la câteva concluzii:

• Prima și cea mai important descoperire este că putem stabili limitele personale, ca părinți, în loc să punem bariere rigide în jurul copilului, ca dictatorii.

Ar trebui să stabilim limite care se referă la noi și să le formulăm ca atare. Este indicat să vorbim din punct de vedere personal ”-EU cred că o jumătate de oră la TV este de ajuns (în loc de ”-(TU) Ai voie doar o jumătate de oră la TV”), nu învinovățind copilul ”-TU ești mereu rău…”, ”-(TU) Nu asculți niciodată ce îți spun…”, ci spunându-i ”- Pe MINE mă supără când mă lovești. Mă doare.”

Așa învață și copilul că este ok să spună NU și, mai ales, cum să formuleze un NU ca limită personală.

• Să nu ne facem griji cu privire la comportamentul copiilor și să îi încurajăm să devină ei înșiși.

Copiii sunt sociabili. Ei vor să ne fie pe plac și să fie plăcuți de cei din jurul lor. De aceea tind să-și sacrifice propriile dorințe. Ne observă și învață cum să se comporte și cum să facă activități de la noi. Așa vor învăța bunele maniere. Dacă suntem atenți vom observa copilul cum se străduiește și în marea majoritate a cazurilor reușește. Să îl susținem și încurajăm atunci când observăm comportamentul dorit. Să punem accentual aici. În loc de asta reacționăm și reținem nereușitele lui, deoarece acestea generează disconfort și ne creează neplăceri.

• Să dăm copiilor puterea lui „-Nu” de fiecare data când acest lucru este acceptabil și, de cele mai multe orie, este.

„-Nu” este un răspuns la fel ca și ”-Da”. Copilul nu este mai puțin iubit când nu este de acord cu noi, adulții.

Încerc să respect cât mai mult posibil dorințele celui mic. Nu vrea să se îmbrace cu rochia roz? Dorește o tunsoare cu breton? Asta e ok. Simte că mănâncă prea mult? Și asta e ok. Are limitele lui și știe cât poate mânca. Eu am limitele mele și respect numărul meselor, ora mesei și un regim alimentar fără zahăr în exces. Deci dacă îi este foame mânca la următoarea masă. Astfel va învăța să își dozeze corect cantitatea de mâncare necesară.

Nu sugerez să facem tot ce doresc copiii noștri. Acest lucru conduce în mod sigur la un părinte exasperat care crește un copil care nu știe să îi respecte pe cei din juru sau să facă față dezamăgirii.

Noi, părinții, ar trebui să stabilim limitele personale și să punem în aplicare reguli legate de siguranța celui mic, dar ar trebui, totodată, să încercăm, cât mai des, să arătăm empatie și să oferim copiilor noștri controlul asupra lucrurilor importante din viața lor.

Ca părinți vom avea multe momente dificile, momente în care copilul este depășit de emoții, în care reacțiile lui pot părea exacerbate și greu de acomodat emoțional. Înainte de a reacționa va trebuie să ne întrebăm: „-Este într-adevăr o limită personală importantă a mea sau este ceva impus de părinții mei sau de societate?”

Dacă simt convingerea personală că este spre binele copilului să nu îi accept refuzul, trebuie, cu hotărâre, cu calm și iubire să stabilim acea limită. Este important atât pentru părinte cât și pentru copil. Este greu dar necesar.

Ca mama, vreau să dau un exemplul bun apărându-mi necesitățile și stabilind limite:

Oamenii evită, de obicei, să spună „nu” pentru că se tem că vor declanșa un conflict sau sau pentru a-i face fericiți pe cei din jurul lor. Cu siguranță ceilalți vor fi mulțumiți dar noi vom pierde cel mai important lucru în acest demers. Vom pierde din vedere binele personal, vom uita să dea atenție propriilor necesități, vom uita să observăm ce ne aduce fericire. Vom resimți frustrare și disconfort pentru eforturile mari pe care le vom face pentru a menține armonia și mulțumirea în jurul nostru cu orice preț. La fel și copiii noștri.

Ce pot face ca părinte pentru a ajuta copilul să învețe să spună NU în mod corect?

Trebuie să depunem mult mai multe eforturi pentru a crește copii care sunt ei înșiși și și cărora le este permis să spună „-NU”, mai degrabă decât copiii care se comportă admirabil. Trebuie să ne studiem reacțiile pentru a stabili limite personale, astfel încât să fim fericiți și să oferim un exemplu bun.

Poate că rolul nostru ca părinți nu este să strunim copilul să ajungă ”cineva” în viață. Poate că nu trebuie să forțăm nota și să îl transformăm în cineva nou, total necunoscut lui.

Cheia succesului se află în a crește și a îndruma copiii pentru ca ei să devină ceea ce li se potrivește. Numai așa își pot atinge potențialul maxim și pot avea o șansă la fericire.

Noi, părinții, ar trebui să fim atenți la nivelul de fericire al copiilor noștri mult mai mult decât la acela al realizărilor școlare și al conformării la ceea ce le cere societatea. Niciodată nu vor putea face pe toată lumea din jurul lor fericită. Este un ideal păgubos. Copiii ar trebui să învețe, în familie, că refuzul nu este similar cu retragerea iubirii părintești, cu pedeapsa sau cu certurile.

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro