Copiii au voință de fier și dorința aprigă de ”a face acum” și asta este în firea lucrurilor. Cum reacționează părintele pentru a păstra voința intactă și a modera reacția copilului?

Privind-o pe Mara de dimineață, prin ușa întredeschisă camerei, cum se îmbracă singură, cât de corect și de atent face asta, mi-am dat seama cât este de capabilă, cât este de independentă, câtă voință de ”a face” are. Peste 10 minute (abia ce a terminat operațiunea), cu o mânecă încă în aer strigă tare:  – Nu! Nu îți pune bluza. Eu eram prima! Of, voința asta! Ea o face să se îmbrace singură și tot ea o face să vrea să fie prima azi, acum. Îi las victoria asta și am să îi explic ma târziu că nu totul e o competiție și că nu mi-a plăcut că a strigat la mine.

Dacă ne uităm cu atenție la copiii noștri devine evident cât sunt de capabili, cum își exploatează înclinația naturală de a se dezvolta, de a face mai bine și de a învăța continuu, iar asta înseamnă și să ”lupte” pentru ceea ce-și doresc.

”Lupta” asta se poartă cu oricine, dar mai ales cu părinții pentru că în noi au atâta încredere încât să ne arate totul, cele mai intense dorințe și trăiri, să ne provoace și să încerce să ne depășească. Și se poartă des ”lupta” pentru că ei vor testa limite, ne vor testa pe noi și lumea din jur pentru a vedea cât și ce este permis și acceptabil.

Copiii au o voință de fier, curiozitate, dorință înnăscută de a face și de a învăța. Altfel ce i-ar face să se cadă și să se ridice de zeci de ori până fac primii pași? Toate astea sunt minunate și uneori intră în conflict cu imaturitatea emoțională a copilului. Micii noștri au încă de crescut, au încă de învățat cum să îți controleze frustrările atunci când ceva nu iese așa cum își doresc sau cum sperau.

Voința are un rol determinant în a reuși să îți îndeplinești dorințele. Este ultimul lucru pe care vrem să îl înfrângem la un copil.

Partea bună este că tot ceea ce le trebuie din partea noastră este încrederea că pot, implicarea atunci când ne solicită și calmitatea de a îi învăța să își controleze emoțiile.

Voința există și ea trebuie să rămână intactă tot restul vieții lor. 

Ce fac, ca părinte, când am un copil care luptă, care testează limite, care are o voință de fier și o manifestă prin a își exprima opiniile de cele mai multe ori contrar cu ale mele? Ce fac cu prea multă curiozitate?

1. Stabilesc limite de siguranță clare, nenegociabile. Le impun calm, constant.

2. Copilul va încerca acțiuni atunci când simte că este pregătit fizic. Îl las să exploreze și nu intervin decât dacă este în pericol. Îi dau ocazia să greșească și să învețe din greșeli.

3. Sunt conștient cât este de greu pentru un copil să își stăpânească emoțiile. Îl învăț cum să reacționeze, nu să le cenzureze.

4. Ajustez, învăț zilnic cum să procedez pentru a educa reacția la stimul a copilului, fără a îi știrbi voința de a face, de a fi. Să fim pregătiți pentru călătoria alături de o voință de fier și să aplicăm câteva metode pentru a educa reacția fără a știrbi voința.

Iată câțiva pași de urmat când știi că ai de-a face cu ”vreau/ pot acum”:

1. Reacția cel mic nu se referă la mine, copilul își dorește aprig ceva și nu știe cum să îți exprime surescitarea sau frustrarea.

2. Educ copilul să aibă în minte scopul final – Ești supărat pentru că vroiai să stai mai mult treaz. Odihnit vei avea mai multă energie pentru a te juca.

3. Sunt fermă dar calmă – Acum este ora de somn. Așează-te în pat, iar eu am să te învelesc.

4. Traduc supărarea în cuvinte fără a încerca să o repar – Ești supărat acum pentru că vroiai să mai stai treaz.

5. Ofer consolare și conectare, chiar dacă pot fi refuzată – Vii în brațele mele înainte se somn? Aș vrea să îți dau un pupic înainte de culcare. Este important ca copilul să nu se simtă respins pentru că este supărat.

6. Validează iubirea – Te iubesc! Somn ușor.

7. Explic copilului comportamentul corect atunci când sunt calmă și când pot trage o concluzie legată cu efectele.  – Cred că te simți plin de energie. Acum ești odihnit și poți reveni la joacă.  – Atunci când țipi oamenii se sperie sau sunt deranjați/enervați de zgomot. Mai știi cum te-ai supărat tu când nu putea vorbi cu mine când R. plângea? Și eu m-am întristat pentru că ai țipat la mine. Nu îmi place asta. Nu trebuie să ne temem de a îi explica copilului ce ne place și ce nu. Așa poate înțelege și poate deveni empatic.

Sursă foto: www.Avopix.com