Copilul își ”iese din pepeni” la cea mai mică nemulțumire? Probabil învață să facă față frustrărilor.

”Rămâi calm și dă volumul mai tare!” … Vorba americanului, legată de muzică, se dovedește adevărată când vine vorba de muza din viața mea, copila mea iubită de 4 ani și 4 luni.

Cu câteva zile în urmă, pe la ora 11 noaptea, eu terminasem de lucrat și ronțăiam o ultima bucata de prăjitură cu dovleac, în pat, cu ochii în gol și cu gândul la ziua de mâine.

Atunci se aude din camera Marei, care dormea de vreo 2 ore: ” – Mami! Mi-e sete.” Mă gândesc să nu se trezească copilul din cauza luminii aprinse, așa că îi ies în cale cu cana în mână și i-o întind. Un strigăt neașteptat mă face ca aproape să arunc apa pe tavan de spaimă: ”- Nu! Nu vreau apa aici! Pot singură să îmi iau. Pune-o înapoi pe masă!”

După ce îmi revine respirația la normal și îmi trece cheful să îi fac o baie cu apa din cană (a durat vreo 3 secunde), pun cana la loc și îi spun:  ”- Poftim bea singură. Nu ai vrut să ți dau eu paharul. Te-ai supărat pentru că puteai să iei singură paharul.”  Ea bea toată apa, pe nerăsuflate, cu ochii închiși și apoi plonjează în pat. În timp ce închideam ușa, ușurată că nu se mai abate asupra mea nici o sperietură, aud: ”– Te iubesc mami. Mulțumesc.” Și uite așa mi-a trecut de sperietură. ”- Și eu te iubesc pui!” (”deși sunt sigură că am câțiva peri albi  numai de la asta”, am adăugat ca pentru mine în gând și m-a apucat râsul).

De ceva timp, Mara țipă și este foarte ușor de supărat din cele mai neașteptate motive, dar mă iubește și o iubesc. Este doar o fază. Trece și ea prin schimbări, se maturizează emoțional. Dar văd o îmbunătățire clară și a intensității și a duratei reacțiilor ei.

La ce reacționează?

Poate fi orice: dacă a vărsat mâncare pe ea, dacă se udă pe mânecă din greșeală când se spală singură pe mâini, dacă o iau în altă direcție decât se așteptă ea în magazin…

Important este ceea ce am observat: că dacă eu mă las agasată, chiar dacă nu arăt verbal asta, ea simte și reacția se exacerbează. Așa că am încercat să văd ce simt eu și  ce îi transmit ei. Și realitatea este că nu eram învățată să fie chiar așa ”țipăcioasă” și că uneori mă îngrijorez că nu fac ceva bine sau că ea nu este fericită doar pentru că a țipat nițel. Nimic mai fals. Dacă mă uit atent, observ că ea este bine, doar că favorizează modul ăsta de exprimare a nemulțumirilor. Și că ele vin repede și trec la fel de repede, dacă nu își găsesc ecou în mine. 

Deci pentru a trece cu bine peste țipetele ei provocate de cele mai mici nemulțumiri:

• Nu devin ecoul ei, emoțional și ca nivel sonor.

Ea îți revine mult mai repede din supărare dacă nu mă supăr și eu pentru că ea este supărată. La o privire mai atentă este o reacție normală pentru vârsta ei, când își dorește ceva cu ardoare și se frustrează dacă nu i se întâmpla. Va învăța să facă față și frustrărilor și să le proceseze și să le accepte mai lin.

• Realizez că sunt frustrările (dezamăgirile ) ei și nu le pot controla eu.

Eu pot doar oferi model de calmitate și încredere.

• Dacă cerința este una rezonabilă, chiar și spusă țipat, îi dau curs și fac educația mai târziu.

Rezultatul este unul mai bun pentru că ea va fi calmă și pregătită să asculte explicația mea.

• Îi traduc în vorbe neplăcerile

”– Te-ai supărat pentru că puteai să iei singură paharul. Nu ai vrut să ți-l dau eu.” Treptat a învață și ea să apeleze uneori și la vorbe în loc de țipete și plâns. Progresează. Ieri în mașină mi-a spus:  ” – Mami, știi ce mă supără pe mine acum? ” ”-Ce te supără?” ” – Că este seară și nu mai pot sta mai mult timp cu voi. A fost frumos azi. Vreau să ne mai jucăm câteva ore, nu să merg la somn.”

Sursa: www.SapteAniDeAcasa.ro