Cum îmbunătățim rapid comunicarea cu copilul?

De prea multe ori ne grăbim să ”etichetăm” copiii ca fiind ”neascultători”, ”plângăcioși”, ”agitați”, ”supărăcioși”, ”neîndemânatici”, ”sâcâitori”… uitând cumva la ce ne raportăm când punem aceste etichete și uitând să ne evaluăm pe noi înșine…

Cât din reacție provine din noi și cât este ”vina” copilului?

Sunt copiii niște adulți în miniatură? Nu.

Cât este de realist să ne așteptăm ca un copil să ”stea locului”, să nu se mai ”foiască”? Așa își dezvoltă abilitățile fizice, motricitatea. Suntem oare siguri că cel mic nu ar trebui să mai ”alerge” atât de ”mult” sau așa de ”repede”? Cu siguranță alergatul îi mărește rezistența fizică și îi dezvoltă musculatura. Vrem să nu mai ne bată la cap cu ”de ce-uri?”. De ce? stă la baza înțelegerii. Cum ar arăta lumea din jurul nostru, cum am evolua dacă nimeni nu ar pune întrebări și nu ar căuta răspunsuri? …

Uneori este greu să îți dai seama cine vorbește copilului: TU, adultul ”responsabil”, sau TU, copilul cenzurat de părinți,

căruia i se spunea când era mic că nu este frumos să plângă, că este rău dacă…

De prea multe ori felul cum răspundem copiilor este influențat de dispoziția noastră, mai degrabă decât de felul în care se comportă cel mic.

Oboseală, stres, echilibrul emoțional, toate condiționează felul în care răspundem copiilor noștri și felul în care ei ne răspund nouă. Este un cerc vicios.

Ieri nu m-am simțit bine. M-a chinuit o durere de cap. Am tras de mine să fac lucrurile mele de adult.

De dimineață, Mara mă întrebase ce program avem seara. Am întrebat-o dacă are vreo propunere și mi-a spus că ar vrea să meargă în parcul de lângă grădiniță cu prietenele.

La ora 5 și jumătate am ajuns la grădiniță simțindu-mă mai bine, dar nu energie zero. Mara nu dormise la prânz. Seara oboseala o predispune la a fi mai sensibilă la stimuli. Este normal.

S-a jucat cu copiii, am stabilit de comun acord că vom mânca ceva în oraș și apoi merge la somn. Mara adoră să iasă cu noi la masă. Mereu este plăcut să fim împreună.

În mașină durerea de cap mi-a revenit în forță. Abia așteptam să mănânc ceva și să savurez un ceai…

O aud pe Mara din spate:

-Ia uite câte păpădii acolo. Vreau și eu câteva. Păpădiile se găseau pe spațiul verde pe lângă care am trecut cu mașina.

Mara sesizează că se îndepărtează și strigă impacientată:

-Parchează aici. Eu vreau păpădie! Aici era destul de departe de restaurant și aici nu era amenajată parcare.

Cuvintele ei îmi bat ca ciocanele în tâmple. Nu am chef de așa ceva.

-Noi am venit la restaurant, nu după păpădii. 

-Dar eu vreau! strigă Mara și începe să plângă zgomotos.

Uff, chiar vreau liniște. , îmi spun. Apoi îmi dau seama că ea este obosită, că în mașină eu nu am vorbit cu ea mai deloc. Respir adânc și îmi spun că sunt supărată pentru că mă doare capul, dar copilul meu este obosit și are nevoie de mine. Știu ce îi trebuie doar că eu acum sunt…cum? Nervoasă? Eu, nu ea. Ce simte ea? Ce-ar fi să o întreb? Doar o iubesc ca pe ochii din cap.

–Aud că ești supărată. Păpădiile alea sunt departe. 

-Dar le vreau, suspină ea.

-Înțeleg că le vroiai. Știu că sunt florile tale preferate.

-Da, suspină ea plângând de-a binelea dar fără să mai țipe.

La coborârea din mașină se agită și se foiește. Am tendința să o iau repede către restaurant. Apoi văd mai departe o păpădie.

-O vrei?

-Daaaa!!! Bucurie mare, păpădie suflată.. Bun. Intrăm în restaurant și Mara vrea masa din colț, unde nu este lumină, nici loc suficient. Stabilim o altă masă, ea se așează cu ochii la cea din colț, în așa fel încât eu să nu mă pot așeza.

-Eu vreau acolo.

-Mara, acolo nu aveam loc toți. Unul dintre noi trebuia să stea cu fața la perete. Nu era ok.

-Eu vreau.

Ufff, respir profund. Ce frumos a mai fost cum mi-a sărit de gât când am intrat în curte la grădiniță. O iubesc. Eu sunt adultul. De la mine învață. Inspir și spun.

-Am auzit că vrei la masa aceea. Nu este potrivită pentru noi. Mă ții în picioare. Îmi faci loc lângă tine?

-Nu.

-Știi mă doare capul. Mă simt tristă când mă ții așa în picioare. Mi-aș dori să stau și eu jos. Am senzația că nu îți pasă de mine când faci așa.

Mara se dă la o parte și începe să plângă. Știu că îi pare rău că m-a ținut în picioare.

-Mara ești obosită. Te pot ajuta cu ceva. Mă poți asculta cât să stabilim ce mănânci?

-Nu mă pot liniști.

-Ai vrea să vii la mine în brațe. Crezi că te-ar ajuta?

-Da…

S-a urcat, s-a lipit, a suspinat puțin, i-am simțit corpul cum se relaxează, restul serii pana la 8.30, când s-a culcat, a fost liniștită. M-a ajutat și pe mine să o simt în brațe, să o iubesc, să mă iubească.

Niciodată nu trebuie să ne îndoim de iubirea copiilor noștri, de nevoia lor de a fi cu noi, aproape de noi. Nu este răsfăț, nu este sfidare, nu este răutate. Este un disconfort pe care îl resimt și nevoia de noi, de părinții lor.

Desigur, nu avem mereu la îndemână bagheta magică și reacția potrivită, dar ar trebuie să ne amintim câțiva pași care ne ajută să aplanăm conflictele cu copiii noștri:

• mă analizez pe mine (adultul)

Sunt supărat/enervată pentru că…. Mă ajută la ceva o reacție vehementă? Ce simt față de copil?

• analizez de ce copilul se comportă așa:

disconfort fizic (foame, oboseală, durere), disconfort emoțional (dor, tristețe, dorință).

• comunic cu copilul și despre mine:

  • ajut copilul să identifice cauza supărării

  • îi las spațiu să exprime supărarea

  • îi spun ce simt eu fără a îl învinovăți (doar ce simt EU. Comunicare se face la persoana I singular.) 

Îi spun copilului ce simt fizic și ce gândesc eu. Îi vorbesc despre emoții. Îi spun că mă doare capul, că dacă mă ține în picioare mă simt neglijată, îi dau ocazia să rectifice fără să presupun că face ceva doar ca să mă provoace.

• intervin calm pentru a stabili limite rezonabile

Eu aleg masa și explic de ce nu poate culege păpădiile care sunt prea departe

• întreb copilul ce pot face pentru a îl ajuta și îi ofer oportunitatea de a ne conecta

Îl mângâi, îl pup, îl iau în brațe

• după ce copilul s-a liniștit pot avea o discuție scurtă, calmă despre ce s-a întâmplat

Mereu este mai bine să aloci câteva minute pentru a ajuta copilul să se calmeze, decât să ajungi în situația în care supărarea atinge cote maxime. Atunci este mult mai greu. Necesită mai mult timp și efort suplimentar ca să ajungi din nou la o stare de calm și bucurie. De obicei conflictele ne lasă secătuiți de puteri și cumva deconectați.

NU. Pedepsele NU ajută. Poate copilul va colabora de teamă sau forțat de circumstanțe. Dar ce a învățat din asta? Ce îl va face ca pe viitor să nu reacționeze la fel? Va ști el cum să vorbească cu noi? Va avea încredere sau va reacționa anxios și temător în prezența părintelui?

Și dacă ne-am enervat, nu uităm că a greși este uman. Și a iubi este uman. Nu rămânem blocați în conflict. Nu păstrăm ranchiună. Nu căutăm vinovații. Este păgubos și nu înseamnă a educa, ci a pedepsi. Ceea ce ajută, după un conflict, este să ne asigurăm că ne-am împăcat, că știm cu toții cât de mult iubim și suntem iubiți.

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro