Cum învățăm copilul să spună ”Îmi pare rău/Regret” atunci când a făcut ceva incorect?

Descarcă PDF-ul Cum învățăm copilul să spună ”Îmi pare rău”

Normele de educație spun (ca să nu zic impun) că cel mic trebuie să salute și să își ceară scuze când a greșit. Dar de la norme de conduită până la ceea ce simte copilul și momentul în care este pregătit emoțional și verbal să facă acest pas, este o cale lungă. Iar calea aceasta poate fi una lină (naturală) și frumoasă sau zdruncinată (forțată) și neplăcută.

A greși este omenește dar a recunoștere asta cere putere, empatie și mult curaj.

Cel mai bun mod de a învăța copilul să își ceară scuze este să îi fim model, să ne audă și să vadă cum spunem asta altcuiva și lui. Să îi învățăm că este ok să greșim, că putem învăța din greșeala noastră, că suntem frumoși, puternici și că putem arăta celuilalt că ne pasă. Că putem repara o greșeală.

Nu este bine să forțăm copilul să își ceară scuze ci să oferim un exemplu. O prietenă, venită în vizită, a luat plușul preferată a Marei, ce stă mereu la ea în pat, lângă pernă, și cu care doarme adesea. L-a luat fără preaviz, interesată de ochii lui imenși și de blana moale și atât de frumos colorat. Mara a intrat în panică ”Nu, las-o acolo! Ea doarme pe perna mea!”, a strigat tare încât R. a scăpat jucăria din mână, s-a speriat și a fugit în celălalt colț al camerei. Am mers către ea și i-am vorbit: ”R, îmi pare rău că Mara a ridicat vocea la tine. Asta te-a speriat.” A și-a șters lacrimile mari. Între timp, Mara care a ascultat conversația, s-a apropiat de ea și i-a întins jucăria. ”Te poți juca cu el. Credeam că vrei să o iei acasă. Îmi pare rău. Nu am vrut să țip. Am greșit”.




Nu trebuie să grăbim procesul ci să îl modelă cu răbdare, să îl construim corect. Cu toții ne dorim să auzim o scuză empatică , nu un ”Scuze” grăbit și automat, care nu înseamnă mai nimic, pentru că în secunda doi copilul revine la comportamentul incorect.

”Scuzele” implică multe nivele de conștientizare a greșelii și de rectificare:

1. Conștientizarea greșelii:  Ups…știu că am făcut ceva greșit. Asta e partea la care ne oprim de cele mai multe ori. ”Îmi pare rău..”. Nu am scris ”Scuze” pentru că îl consider impersonal. 
2. Analiza și verbalizarea: Ce am făcut greșit? ”că am ridicat vocea la tine…”
3. Arăt empatie (mă pun în locul celuilalt, arăt că înțeleg ceea ce simte): Cum se simte cel care a fost ținta greșelii? ”și asta te-a speriat (îngrijorat, enervat)..”
4. Cum aș putea proceda pe viitor? ”Nu am vrut să te sperii. Pe viitor am să încerc să vorbesc calm” 
5. Gestul reparatoriu: Ce pot face pentru a îndrepta greșeala acum. Aici copilul poate să se apropie de celalalt copil, să facă ceva diferit care să îi arate celuilalt că îi pare rău. Să îi ofere jucăria sa, să îl mângăie, etc.
6. Dialog pentru a repara situația: ”Mai ești supărat? (Vrei să ne împăcăm?)”
7. Concluzia: După ceva timp, părintele poate consulta copilul cum ar fi mai bine de procedat pe viitor.

Deci cam așa arată o scuză empatică, pozitivă, care chiar vine să repare ceva, nu doar să se conformeze unor norme. Decât un ”scuze” formal, mai bine deloc. Mai bine un ”îmi pare rău”. Este o expresie care face referire directă la persoana în cauză, care vorbește despre ce simte ea mult mai bine decât impersonalul ”scuze”.

”Îmi pare rău că am ridicat vocea la tine și asta te-a speriat.

Nu am vrut să te sperii. Pe viitor am să încerc să vorbesc calm.

Mai ești supărat? ”

 

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro