Cum pot ajuta copilul atunci când plânge și este supărat?

Copiii sunt impresionabili și impulsivi. Asta îi face atât de minunați. Sentimente lor sunt autentice. Ei nu mimează și nu manipulează. Atunci când au comportamente exagerate sunt pur și simplu copleșiți de ceea ce simt. Ce putem face pentru a îi ajuta?

Să dăm timp copilului să-și exprime sentimentele:

ele trebuie trăite pentru a putea fi depășite, pentru a îți putea regăsi calmul. Nu putem sări peste acele sentimente, nu le putem ignora sau nega și pentru ca totul să devină brusc bine.

Orice discuție pe care dorim să o avem cu cel mic trebuie să aibă loc după ce este lăsat să îți exprime sentimentele.

Nu vor reuși să oprim o criză de țipete și plâns. Pentru că cel mic trebuie să treacă prin ea pentru a se liniști și a putea să asculte ceea ce avem de spus.

Putem ajuta copilul prin a fi prezenți lângă el, calmi, blânzi, acceptanți și iubitori.

Atunci îi transmitem un mesaj clar copilului: -Nu ești singur. Nu ai de ce să te temi. Ceea ce simți este normal. Sunt aici și te iubesc. 

Mesajul este, la început, unul tăcut. Așa trebuie să fie.

Copilul a pierdut o jucărie. Este trist și frustrat. Era una dintre jucăriile preferate. Putem spune:  -Nu-i nimic. Mai sunt mașinuțe la fel de frumoase. Vom merge la magazin să alegem alta.  Dar oare chiar ajutăm copilul dacă procedăm așa? Ce îi transmitem? Că nu este bine să fie supărat? Că poate evita această supărare cumpărând ceva? Mâncând ceva bun? Câte supărări va ajunge să rezolve așa ca adult fiindcă a învățat că ele trebuie evitate, că nu sunt acceptabile, că sunt cumva periculoase?

Când copiii sunt supărați încercam să le dăm motive logice pentru care vor fi bine. Copilul trăiește cu aceiași intensitate pierderea jucăriei preferate cum un adult trăiește pierderea telefonului mobil, a portofelului sau a locului de muncă. Este oare bine să îl învățăm că trebuie să fugă, să scape cumva de acele sentimente instantaneu? Sau să îl învățăm să le trăiască, să știe că ele pot fi depășite, că apoi poți căuta și găsi soluții, că nu te doboară? Putere sau anxietate? Ce ați alege?

Vrem să îi ajutăm și asta facem dacă îi lăsăm să simtă.

Faptul că cel mic plânge nu înseamnă facem ceva rău ca părinți. Greșim când îi negăm sentimentele. Copilul se simte atunci singur, respins și neînțeles. Va învăța să ascundă ceea ce simte sau va intra în starea de defensivă/atac.

Nu există calea instantanee sau magică către liniștea sufletească/fericire.

Ele pot fi atinse și după tristețe și după frică sau după supărare. Noi, părinții, trebuie să le arătăm copiilor cum pot ajunge acolo în siguranță, natural, exprimându-și sentimentele, regăsindu-și liniștea, raționalitatea și mai apoi fericirea. Aici rezidă adevărata putere. A plânge nu înseamnă să fii slab. Plânsul nu trebuie asociat cu rușinea.

Te-ar mai putea interesa: 

Plânsul la copii și încrederea de a exprima emoțiile (Infografic)

Atașamentul sigur reprezintă cea mai eficientă formă de educație

Ce pot face atunci când copilul plânge? Cum îl ajut?

Să fiu lângă el în liniște, calm și blând. Să depășim momentul, să simțim iubirea care ne unește, calmitatea, apoi putem vorbi, putem ajuta copilul să caute o soluție, putem sfătui sau oferi o rezolvare (dacă ni se solicită).

Uneori este suficient că putem să ne exprimăm sentimentele, să  vorbim despre ceea ce ne supără. Asta ne oferă liniștea și claritatea de-a găsi o soluție.

Veți vedea asta la copiii mai mari, la adolescenți. Și ei vor avea momentele lor de plâns, de țipat. Dacă reușim să îi lăsăm să le exprime, să le fim alături iubitor, să îi ascultăm fără a îi judeca, vor fi cei care vor căuta și găsi soluții, iar noi vom fi în cea mai valoroasă poziție în care se poate găsi un părinte: Ne vom bucura de încrederea copiilor noștri și vom putea ști ce trăiesc, îi vom putea îndruma la nevoie. Câștigul copilului, este că nu se va simți singur, că va spune și va apela la familie atunci când va fi copleșit.

Să îl mângâi sau să îmi deschid brațele atunci când simt că este pregătit să accepte iubirea mea

-Pot să te iau în brațe?

Dacă am greșit, începem prin a ne cere scuze copilului:

-Îmi pare rău că am ridicat vocea la tine. Am greșit.

-Data viitoare am te ascult în liniște.

-Poți să îmi mai spui o dată?

Să refac legătura afectivă cu copilul

Să aștept să se liniștească puțin pentru a îi vorbi. Atunci când frustrarea atinge cote maxime, creierul este în modul de apărare ”fugi sau atacă”. Este un instinct ancestral. Acela care ne face să avem o reacție impulsivă la un stimul care pare că ne pune în pericol. El ne face să fugim atunci când auzim un zgomot puternic sau să înfruntăm un pericol care ne apare în cale.

-Te iubesc. Sunt aici, lângă tine. Vrei să vii în brațele mele?

-Văd/aud/înțeleg că ești supărat. Te iubesc. 

-Este normal să fii supărat/furios/speriat…

-Văd că ești supărat. Poți să îmi spui mai multe? 

-Îmi imaginez cum te simți. Este de înțeles …Și eu …

-Cum te pot ajuta? 

Să depășim momentul.

Nu servește nimănui să rămânem supărați. Încrâncenarea nu ajută la găsirea unei soluții. Orice avem de spus, o putem face atunci când copilul s-a relaxat.

-Vrei să mergem la o plimbare până în parc?

-Ce-ar fi să stai lângă mine pe canapea și să ascultăm muzică?

-Vrei să luăm o pauză? Ce ai vrea să faci?

-Știi ce ar ajuta? Să inspirăm profund apoi să expirăm puternic ca și cum am sufla baloane.

Educația este tot educație este și după jumătate de oră. Și are șanse de reușită dacă copilul poate fi atent (a depășit faza de frustrarea) și se simte conectat (simte iubirea și grija părintelui, nu vinovăție sau rușine). 

Lecția cea mai valoroasă este că sentimentele vin și trec, că sunt acceptabile, că plânsul este necesar și nu avem de ce să ne rușinăm sau să ne temem atunci când plângem.

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro