De ce copilul nu ascultă?

De ce copilul nu ascultă?

De ce copilul nu ascultă? Pentru că nu este învățat să îl ascultăm cu adevărat.

Adevărul este ca această fereastră, în care putem crea un obicei și o comunicare sănătoasă cu copilul, se deschide încă de la naștere și se închide mult mai devreme decât ne așteptăm.

Așa se face că atunci când avem un copil ”mai mare” (școlar sau adolescent) cu care ne-am imaginat că vom discuta ”ca de la adult la adult” și ne va spune toate ofurile și problemele lui, avem de fapt în față o ușă închisă, un om care a învățat, de la noi, că sentimentele trebuie cenzurate, că este acceptat doar atunci când aduce cu el fericire și liniște și râs. Putem ajunge străini față de copiii noștri. Ei se vor simți în siguranță să ne arate doar fața lor bună sau una falsă, în cel mai rău caz.

De ce copilul nu ascultă? Pentru ca cel mic să vină către noi, să asculte, să ne audă și să ne spună, trebuie să se simtă acceptat pe de-a întregul, la pachet cu tot ceea ce simte.

Nu există sentimente, trăiri, povești, nemulțumiri, întrebări, activități fără importanță pentru copil.

Ele au importanță imensă pentru micii noștri. Să învățăm să îi ascultăm cu bucurie de la cea mai fragedă vârstă. Să le cerem acordul și părerea, să îi anunțăm ce vom face fără a le ”servi” ceva doar pentru că sunt mici și nu știu. ”- Nu mai pot. poate spune copilul  – Mănâncă tot din farfurie că altfel rămâi mic!” . Le putem spune părerea nostră și apoi îi putem lăsa să aleagă în cunoștința de cauză. De cele mai multe ori vor face alegerea corectă, iar dacă vor greși putem fi siguri că vor învăța din greșeală atât timp cât părintele este constant. ”- Eu cred că ai mâncat puțin și ți se va face foame curând. Următoarea masă este abia peste…. ”

Să nu îi mai chestionăm atât. Acel ”De ce ai …?”

sună acuzator, pune la colț și distanțează. Putem face trecerea de la a cere o explicație la a face o afirmație – De ce ai țipat la magazin? la – Eu am văzut că erai foarte supărat la magazin pentru că doreai mașinuța”. Asta deschide calea ca cel mic să ne spună și să înțeleagă ceea ce a simțit, fără a se simți acuzat.

Expresii de evitat:

– Ce s-a întâmplat iar? -Ce vrei (acum)? -De ce ai…(lovit, plâns, țipat)? -De ce ești… (supărat, rău)? 

Ce putem spune:  -Văd(aud) că ești (nervos, foarte supărat) pentru că vroiai să (mai stai la TV, să te mai joci, să nu pleci din parc..)

Judecăți de valoare care taie punți de comunicare:

– Ei bine atunci eu … (du-te în camera ta, eu nu mai stau cu tine).

(TU) Ești..(rău când lovești, urât când plângi)

Să transformăm acel Tu ai… în Eu…. E corect să le vorbim întotdeauna din perspectiva proprie, nu în numele lor. Așa le permitem să devină empatici, să înțeleagă consecințele, fără a se simți acuzați:

– Eu mă simt tristă când mă respingi. Sunt aici dacă vrei să vii în brațele mele!

Mă doare când mă lovești! Știi că durerea este foarte neplăcută. 

– Copilul acela s-a speriat și acum plânge. Eu nu cred că este corect să țipi la el. Cred că ai vorbit prea tare.

După ceva timp putem explica și exemplifica și comportamentul corect, fără a face copilul de rușine sau a îl obliga să rectifice ceva când nu este emoțional pregătit.

Copiii vor veni singuri să discute și vor învăța să rectifice o greșeală în mod natural, autentic. Nu vom spune în nici un caz:

-Cere-ți scuze acum că ai luat jucăria!

-Să îți fie rușine că… ești deja mare!

Nu vrem să frângem inimi și să îi învățăm ce este umilința. Vrem copii corecți, care reacționează autentic, din empatie, care înțeleg, știu și vor să facă bine celor din jur.

Copiii au încredere în noi, ne ascultă. Ține de noi cum stabilim această comunicare.

Sursa: www. SapteAniDeAcasa.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.