Ce putem face pentru a ne ușura sarcina ca părinți? Cum privim mai relaxat unele aspecte ale creșterii copiilor? Care sunt lucrurile care ne îngreunează sarcina ca părinți?

Cu toții suntem de acord că este mai ușor și mai plăcut pentru părinte să aibă un copil independent, iar părintele să aibă timp pentru lucrurile pe care le are de făcut sau pe care și le dorește. Și, cel mai important, ambii să coexiste și să interacționeze frumos într-un cadrul în care fiecare e confortabil cu ceea ce face.

Interpretăm uneori greșit reacțiile copilului, din dorința de a nu-l priva de iubirea noastră. Suntem vânători activi de fericire. Estre dezideratul general al perioadei noastre. Dar ce e fericirea pentru copiii noștri? Poate chiar momentul ăla în care pare că nu fac nimic…

Joaca independentă și independența viitoare a copiilor noștri se lovesc de câteva idei care nu vin să ușureze sarcina unei mămici din ziua de azi. Dar dacă am vedea dincolo de ele, oare rolul nostru de părinți nu ar fi  mai plăcut (ușor) și rezultatul mai bun?

Se pune din ce în ce mai des întrebarea: Cum redăm independența copiilor noștri? Lipsa ei poate avea efecte îngrijorătoare asupra viitoarei generații.

Baza pentru independența se construiește încă de când copilul e mic evitând să cădem în capcana unor idei false:

Că joaca independentă înseamnă să lași copilul singur. 

Un părinte care încurajează joaca independentă e un părinte prezent, care observă și intervine numai când e solicitat respectând dorințele și etapele de dezvoltare ale copilului. E o schimbare de viziune dinspre nevoia unui părinte de a interveni și direcționa copilul, către încrederea că acesta poate singur, că e în regulă să se plictisească uneori pentru a găsi, mai apoi, și construi cele mai frumoase jocuri.

Copilul are nevoie de ajutor ca să reușească ceva. El e neajutorat.

Copiii sunt programați să învețe lucruri, le vor exersa și perfecționa în mod natural, pentru că așa sunt programați. De aceea, oricât l-am susține forțat ca să meargă, un copil va face primii pași independenți tot în același zonă de timp și când se simte în siguranță. Ne putem ușura viața și renunța să insistăm: – Hai dă-i mâna lui mami! Poți merge! Primii pași făcuți cu teamă pot chiar întârzia evoluția.

Spațiile de joacă îngrădite/țarcurile sunt ca niște mici închisori. 

Nimic mai greșit. Am citit, când Mara avea 6 luni, despre ideea de spațiu sigur, cel care îi permite copilului să exploreze în siguranță, să învețe și să se miște independent printre lucruri sigure. E benefic și celui mic și părintelui, care nu va trebui să spună NU sau Nu e voie acolo mereu și astfel să frustreze copilul. Plus că cel mic e în siguranță, iar părintele poate observa liniștit sau poate face altă activitate.

Joaca înseamnă că cel mic trebuie să facă ceva.

Primele formă de joacă, care nu par prea interesante sau educative pentru noi părinții, sunt și cele mai frumoase și importante pentru copil. El observă, își imaginează lumea din jur. Această formă de joacă este mult sub evaluată. Părintele trebuie doar să observe, să se bucure și să nu îl întrerupă pe copil din experiența sa. Ideal ar fi să nu ne adresăm celui mic până nu ia contact vizual cu noi. Să îi lăsăm bucuria de a observa o rază de lumină jucându-se pe peretele de lângă pătuț. E bucuria lui, e modul în care învață despre lumină chiar atunci, fără ca noi să facem nimic decât să îl observăm. Când se va fi terminat ceea ce făcea putem interveni cu respect și spune simplu: – Lumină. Era frumoasă pe perete. Ți-a plăcut?

Ne jucăm permanent cu copiii. Aceștia se învață să le direcționăm joaca și pierd din abilitatea de a își imagina scenarii și de a le pune în practică. Creați cât mai multe momente de joacă independentă, nedirecționată, pentru a avea un copil cu imaginație activă. În mod cert este o trăsătură utilă și viitorului adult.

Când cel mic ne cere ajutorul sau plânge trebuie să îi rezolvăm problema.

Nu e așa. Ei ne comunică ceva, vor să fie ascultați și înțeleși, nu ”reparați”. Cheia către liniștea din casa noastră a fost momentul în care am încetat să ofer soluții Marei și am început să o ascult și să îi confirm trăirile.  – Văd că ești supărată. Vroiai să mai stai în parc să te joci cu copii. Nu îi spun să nu mai plângă, că nu e nimic grav. Nu o mint. E trăirea ei și e corectă.

Alt aspect este când copilul cere ajutor pentru a îndeplini o sarcină. – Mami nu pot să îmi pun pantofii! – Mami nu știu să desenez un soare! Răspundeți copilului cu o întrebare ajutătoare, ghidându-l puțin fără a îi oferi pe tavă rezolvarea. Bucuria reușitei trebuie să fie a lui, să învețe să o caute și să urmărească să o aibă știind că poate Și că necesită perseverență.  – Eu stau jos când îmi pun pantofii? Cred că te-ar ajuta să stai pe covor și să ții piciorul așa, și gentil îi putem ghida mâna puțin. – Cred că un soare se poate compune dintr-un cerc și câteva linii. Vei să începi prin a desena cercul?

Copii sunt deranjați dacă părinții le cer să facă ceva. 

Ce mici se nasc cu dorința de a ne face pe plac (la fel ca și cu cea de a testa limite, în siguranță, lângă noi, părinții lor). Îi putem implica, le putem atribui responsabilități potrivite cu vârsta lor. Nimic nu îi va bucura mai mut decât că au putut ajuta cu ceva. Nu uitați să le spuneți că au fost utili cât mai des. Un copil poate fi responsabil de pusul mesei, de a se îmbrăca singur, de își pune jucăriile și hainele la loc…

Nu suntem părinți buni dacă cel mic nu se distrează. 

Plictiseala copiilor e Bau-Bau-ul nostru, al părinților de azi. Fiți liniștiți. Cele mai bune idei vin tocmai în liniște, din plictiseală. Să stabilim o legătură cu copiii noștri, amuzându-ne împreună cu ei, e doar una dintre bucuriile nostre de părinți, nu o responsabilitate permanentă.

Observați mai mult, interveniți mai puțin, aveți încredere în copii. Ei pot.

Sursă foto: Avopix.com