Fetița mea este un bulgare de iubire, energie și încăpățânare. O iubesc fix așa cum e. Uneori însă îmi e greu să țin pasul cu ea. La început aș fi făcut orice pentru un moment de liniște, mai ales după o noapte nedormită. Și parcă cu cât îmi doream eu mai mult momentul ăsta de liniște, cu atât era ea mai impetuoasă.
Mă prăbușeam seara în pat întrebându-mă unde am greșit. De fiecare dată când am senzația că lucrurile nu sunt chiar ok, încerc o schimbare de atitudine din partea mea. Nu sunt de acord cu pedepsele și timeout-ul, dar încercam uneori să îi distrag atenția de la cauza nemulțumirii sau să îi ofer ceva drept recompensă pentru a renunța. Situația se remedia pe moment, doar pentru a reveni cu și mai mare intensitate.
Mi-am revizuit felul în care reacționez. Am început prin a asculta calm, a accepta și înțelege că uneori nu pot și nu trebuie să repar nimic. Doar să-i ofer prezența și iubirea mea.
Oricât aș fi de obosită/grăbită sunt câteva reguli pe care nu le încalc și care mă ajută să păstrez relația dintre noi frumoasă:
- Limitez timpul petrecut în fața televizorului ( la 30 minute per zi) și jocurile care o supra stimulează. Un copil supra stimulat este un copil agitat și care se supără mai ușor. Succesiunea rapidă de imagini de la TV, jucăriile zgomotoase și cu multe luminițe, un loc de joacă aglomerat după 2-3 ore, toate astea pot declanșa stări de agitație. Celor mici le e greu să decupleze și să se liniștească.
- Mă adresez ei, cu un ton respectuos, fără să încerc să maschez situația prin tonalitatea vocii. De mică i-am vorbit la persoana a-II-a, singular. Îi întărește noțiunea că ea e un individ separat, independent și responsabil. Folosesc pluralul doar dacă chiar facem ceva amândouă. – Tu ești supărată acum pentru că a trebuit să plecăm acasă? Vroiai să mai stai.
- Îi identific/recunosc și confirm sentimentele -Ți-a plăcut în vizită la bunici. E normal să fii supărată că pleci.
- Îi comunic concis și clar ce are de făcut – Acum este noapte și ne pregătim pentru somn.
- Folosesc un ton încrezător care nu lasă loc de interpretări. Mereu îi comunic în avans ce vom cumpăra și o implic. Așa știe la ce să se aștepte. Nu fac excepții, iar ea nu se supără. – Eu am venit la magazin să iau pâine. Altceva nu voi cumpăra.
- O direcționez gentil. A avut o perioadă în care mă lovea cu picioarele când îi schimbam scutecul. O țineam de picioare ușor și îi explicam că nu o pot lăsa să mă lovească pentru că mă doare tare. Uneori îmi dădea câte o palmă. Și venea să dea în continuare râzând. Era un fel de joacă pentru ea, de testare a limitelor. I-am spus că doare și că voi sta la distanță până decide să nu mă mai lovească. La mușcat la fel. A făcut-o rar, doar când era frustrată. O țineam ușor de cap și îi spuneam că nu o pot lăsa să mă muște pentru că doare.
- Am încredere în ea că va găsi soluții să acomodeze o situație care îi crează disconfort. Marei nu îi place sunetul de bormașină. De mică, deloc. Nu am avut cum să îl evit. Blocul e nou, vecinii au montau mobila treptat. Nu puteam decât să stau lângă ea, să o țin în brațe, să îi spun că sunt acolo și că înțeleg că o sperie pentru că e zgomotoasă și să îi explic că nu îi poate face rău pentru că e un obiect care dă găuri în pereți. Până pe la 1 an și jumătate a plâns neconsolată. Apoi într-o zi, pe la 2 ani, mi-a zis: – Mami hai să facem mult zgomot și să țopăim să nu mai auzim bormașina! De atunci dă muzica cât poate de tare și mă ține de mână. Așa am realizat că și când era mică plânsul era modul ei de a acoperi zgomotul care nu îi putea acomoda. Deci plângea atât timp cât bormașina făcea gălăgie.
Acum, la 3 ani și 3 luni, interacțiunea noastră este una frumoasă, în mare majoritate relaxată, fără încrâncenări și lupte de putere. Ea îmi comunică bucuriile și supărările, eu i le accept. E mai ușor așa pentru amândouă.
Îi spun și eu ce mă face fericită și ce mă supără. Și o mai anunț și când îmi vine să ma cert. E o tehnică bună pentru a evita cearta. Vorbind despre ea își pierde puterea, nu mai devine fapt. – Mara, faptul că tu mă tot împingi când fac mâncare mă supără. Dacă vrei mă poți ajuta sau te poți juca singură. Eu fac mâncare.
Vorbim, acceptăm și așa învățăm amândouă.
Sursă foto: www.avopix.com