Cum vorbim copiilor despre moarte?

Peștișorul nostru a murit…

De dimineață am mers către acvariu să hrănesc peștii. Spre surprinderea mea, unul dintre pești era mort. Următorul pas a fost să mă întristez la vederea imaginii lui, altă dată atât de colorată și frumoasă.

Eu am acomodat moartea tatălui meu târziu și cred că felul în care discutăm cu cei mici despre moarte, chiar și cea unui animăluț mic, mic, ca un peștișor, are importanță covârșitoare.

În procesul de vindecare sunt câteva faze necesare pentru a acomoda pierderea, moartea. Acestea sunt să o recunoști, să vorbești despre sentimentele care ți le trezește și să treci prin perioada de doliu. În cazul copiilor alte câteva lucruri importante vin să se adauge. Copiii au o imaginație extraordinară care umple golurile cu explicațiile departe de adevărul atât de evident nouă adulților, sau cu explicații înfricoșătoare și nu de puține ori cu vină. De asta este bine să fim clari.

Atunci când un animăluț moare, noi, părinții, putem:

• Să nu ascundem moartea în fața copilului. Să nu deformăm adevărul. Să nu mințim copilul.

Pestele a plecat să stea cu alți pești. Copilul se va simți părăsit, se poate simți în pericol să îl părăsească (să dispară) și alții (oameni, animale) din jurul lui. Va suferi oricum pierderea.  Peștele a murit este o afirmație clară. Lăsați de aici copilul să vă ghideze pentru că el își va manifesta curiozitatea prin întrebări.

• Să nu folosim expresii neclare, ambigue

de genul Peștele tău doarme. Copilul poate ajunge să se teamă că dacă adoarme moare la fel ca peștele lui. Peștele s-a dus la cer. Copiii se pot aștepta ca și restul să se ducă la cer și să nu mai vină. Ce fac ei acolo? Prea multe de ce-uri căruia un copil le poate da tot atâtea explicații greșite. De exemplu: Dacă sunt bun, cuminte pot ajunge și eu la cer/în Rai.

• Să vorbim despre sentimentele noastre legate de moarte.

Povestind primii și mărturisindu-ne tristețea, îl vom face pe copil să se simtă în siguranță în a își exprima trăirile. – Îmi plăcea peștișorul nostru. Mă bucura să îl văd. Sunt tristă că a murit.

• Să avem răbdare.

Întrebările vor fi mai multe și se pot întinde pe o perioadă mai lungă. Copilul se va gândi la ce a văzut, va avea nelămuriri și temeri. Răspundeți cu răbdare și clar. Fiecare copil are ritmul lui și felul lui de a manifesta tristețea pierderii.

• Să lăsăm copilului timpul să își ia Adio

de la animaluț și să aleagă cum îl poate ”înmormânta”. Acest act are o finalitate corectă pentru că îi oferă posibilitatea copilului să își ia Adio de la o ființă dragă lui. Copilul își poate exprima chiar dorința de a îngropa animalul.

• Să nu spunem niciodată celui mic Nu fi trist! Nu plânge! Nu e nimic!

Pentru că sentimentele trebuie trăite în egală măsură: și fericirea și tristețea și frica. Toate sunt esențiale pentru natura umană.

• Să fim clari și conciși în legătură cu cauza morții.

Peștele a murit pentru că era bolnav, inima lui s-a oprit. Acum nu mai respiră și nu mai simte nimic. Dacă folosim expresii vagi de genul a Pestele a murit pentru că a fost foarte/prea bolnav , copilul poate ajunge să se teamă că el sau cei din jur sunt foarte bolnavi atunci când au o boală ușoară sau când aude lucruri ca Azi nu mergi la grădiniță pentru că ești prea bolnav. Ai febră mare.

• Să fim sinceri.

Copilul poate întreba de moartea lui sau a celor din jur pentru a se liniști că nu îi va pierde.  -Mami tu ai să mori curând? Putem răspunde că nu ne așteptăm să murim decât peste mulți ani. Este suficient pentru a lămuri copilul și a îl liniști, fără a îl minți. Mara a întrebat:  – Mami dar restul peștilor din acvariu au să mai trăiască mult?

Un animăluț este un prieten adevărat. Permiteți copilului să facă un gest simbolic care să exprime legătura afectivă cu animăluțul și totodată să îi permită să acceseze această trăire când are nevoie. Puteți crea împreună lucruri care să îi aducă aminte de prietenul necuvântător. Puteți păstra o poză a animalului și vorbi lucruri drăguțe pe care le făceați când animalul trăia. Mara și-a exprimat foarte clar această intenție fără a apuca eu să îi sugerez:  – Mami hai să ne uităm pe telefon și să trimitem un e-mail cu un pește la fel ca al meu. Așa am să mă pot uita la el. Sau nu, hai să luăm toate enciclopediile să caut un pește ca el acolo. Știa foarte bine că nu există o astfel de poză în cărțile ei dar căuta să îl vadă cumva.

Atunci i-am sugerat să desenăm peștișorul și să punem desenul în camera ei. Astfel ea își va putea aminti de el, cu drag sau cu tristețe, oricând are nevoie și va putea vorbi cu mine de el când dorește. Eu am desenat peștele. Mara a vrut să tragă dungile pentru că ea nu poate face un pește așa frumos cum a fost al ei. M-a întrebat: – Mami dar peștele nu va fi trist că nu se mai poate juca cu prietenii lui din acvariu? Și a avut grijă să mă roage să îi desenez doi prieteni. Iată desenul nostru care acum se găsește expus în camera ei. Mara a contribuit mult la el. Doar peștii a vrut să îi fac eu din grijă că ea nu îl poate reprezenta atât de frumos ca în realitate.

Sursa foto: www. SapteAniDeAcasa.ro