Supărarea părintelui accentuează supărarea copilului, taie punțile de comunicare și răpește oportunitățile de-a educa.

Supărarea copilului este provocată de un disconfort pe care acesta îl resimte și pe care nu știe să îl controleze și să îl verbalizeze, nu de răutate sau de răsfăț. Acest disconfort poate fi fizic (oboseală, foame, durere) sau emoțional (frică, rușine, furie) și poate fi cauzat de împrejurări, de temeri sau de frustrări. Copilul se simte copleșit, resimte anxietate și reacționează impulsiv. 

Părintele se aplecă către copilul care plânge puternic și îi spune cu un ton aspru:

– Dă-i și ei jucăria ta. De ce ești rău? Să știi că nu mai venim în parc dacă faci așa…

-Nu mai țipa așa de tare. Nu ai nimic. Este doar o mică zgârietură. Uite cum se uită copiii la tine și râd. Nimeni nu face așa. Ești deja mare. (Este rușinos să…) 

-Trebuie să mergem acasă. Să știi că te las în parc dacă nu vii acum…

Copilul plânge și mai tare, țipă și se împotrivește, părintele este și mai agitat…

Ce greșeli facem când copiii sunt supărați? 

1.Perspectiva noastră este greșită: copilul nu este supărat pe noi, nu este rău sau răsfățat. El exprima un disconfort pe care îl resimte acut. El nu știe cum să îl controleze, cum să îl acomodeze sau cum să îl exprime.

În cazurile de mai sus copilul se teme că dacă va da jucăria fetiței nu îi va mai fi înapoiată, s-a speriat când a căzut, își dorește foarte tare să se mai joace…

Supărarea unui copil este adresată părintelui doar ca un strigăt de ajutor. Copilul nu are un comportament exagerat din cauza (vina) părintelui, ci pentru că resimte un disconfort. El își iubește părintele și caută liniștea/înțelegerea în brațele lui.

Exploziile emoționale înseamnă că cel mic are o stare ce îi cauzează neplăcere. Copilul poate fi obosit, îi poate fi foame, poate fi surescitat de la prea multe activități, poate fi frustrat sau speriat.

Când reușim să nu luăm lucrurile personal se deschide calea spre a vedea sufletul copilului. Reușim să nu ne mai îngrijorăm de ceea ce cred ceilalți dacă copilul nostru țipă și se zbate și să fim atenți la ceea ce ne transmite cel mic. Atunci putem fi calmi și putem înțelege ceea ce îi cauzează supărarea copilului nostru. Nimeni altcineva nu ne cunoște copilul mai bine, nu îi știe personalitatea, trăirile și obiceiurile. Îl putem ajuta.

Putem avea o abordare empatică:

-Văd că ești supărat. Nu dorești să dai jucăria ta. Să știi că ți-o va înapoia. Cum vrei să procedezi? Ai putea să îl inviți să vă jucați împreună cu mașinuța ta? Să o împingeți de la unul la altul… 

-Te doare. Te-ai lovit. Vrei să te țin în brațe? Cum te simți acum?

– Aud ceea ce îmi spui. Îți doreai să mai stai în parc. Îți place să te joci cu prietenii tăi. Vom merge către casă acum. Va trebui să te iau în brațe acum și să te așez în căruț. Este greu pentru mine să merg când te zbați așa.

2. Părerea generală despre rolul părintelui în creșterea și educația copilului: Părintele trebuie să aibă un copil bun, independent, cuminte și respectuos 100% din timp.

Toate aceste calități sunt prezente și nu sunt excluse de răbufnirile emoționale ale copiilor.

Ele se educă (învață) treptat pe măsură ce copilul crește și nu pot fi grăbite. Ați auzit vreo mamă al cărei copil să nu plângă sau să țipe când își dorește ceva? Asta nu pentru că este rău, ci pentru că cei mici au un control redus al impulsurilor. Vor învăța…cu iubire, răbdare și respect din partea părinților.

A fi părinte nu-i ușor. A fi părinte înseamnă a învăța din greșeli și a te împăca cu tine. A fi părinte înseamna a privi întâi spre tine și a da drumul controlului. Rolul unui părinte nu este să controleze ceea ce trăiește copilul său ci să îl ajute să își înțeleagă emoțiile și să își controleze comportamentul.

Copiii merită respectul părinților. Copiii sunt bunătatea întruchipată. Un bebeluș nu manipulează pentru a fi luat în brațe. Un copil mic nu țipă sau lovește pentru că este rău. Știm asta în inima noastră. Avem puterea să ne ascultăm inima mai presus de vocile celor din jur. Uneori ne sfătuiesc să lăsăm copilul să plângă și va învăța să adoarmă singur, să pedepsim un copil pentru a îl educa, să îl mințim sau să îl manipulăm pentru a îi obține colaborarea…

Copilăria este o perioadă în care copilul se dezvoltă cognitiv și motoriu. El trece prin stadii de dezvoltare ce nu pot fi grăbite. Sunt naturale și vin fiecare dintre ele cu provocări atât pentru copil cât și pentru părinte.

Ce putem face ca părinți?

Să creștem copilul pe care îl avem, nu  pe cel pe care ni se spune că ar trebui să îl avem. Este bine să ne sfătuim cu alte mămici, cu bunicile, să ne documentăm. Ceea ce trebuie însă să primeze este starea de bine a celui mic, atenția pentru abilitățile și aptitudinile lui.

Să ne așteptăm ca cel mic să se comporte ca un copil: să țipe când este speriat și să fugă în brațele noastre, să strige cât poate atunci când este frustrat, să ne contrazică atunci când testează limitele pentru a afla despre lumea din jurul lui, să aibă teama de a fi fără noi, să nu dorească să împartă jucăriile cu alți copii, etc. Sunt etape și aproape toți copiii trec prin ele. Fiecare copil le abordează și se le exprimă diferit în funcție de personalitate.

Să ajutăm copilul să înțeleagă ceea ce trăiește cu calm, prin a îi accepta trăirile cu luciditate. Apoi, când cel mic s-a liniștit, putem educa comportamentul prin explicații .

-Îmi place cum te-ai jucat cu mașinuța împreună cu Rareș. V-ați distrat și apoi te-ai jucat și tu cu tractorul lui. V-ați împrietenit. Ai văzut că la plecare mama lui a venit și s-a asigurat că fiecare dintre voi are jucăria lui?

-Te simți mai bine acum. S-a domolit durerea? Crezi că poți merge la joacă? Este normal să te doară mai tare la început. Acum se va vindeca corect pentru că am curățat puțin locul.

-M-ar fi ajutat dacă ai fi mers de mână cu mine până la căruț la plecarea din parc. Trebuia să ajungem la masă. Te rog ca data viitoare să mă ajuți. Eu am să te anunț când plecăm și vom face un plan despre cum să strângem jucăriile. Crezi că ar fi mai bine așa?

3. Abordarea părinților: Cercul vicios în care intră mulți părinți, inconștient, este acela de a încerca să oprească răbufnirile emoționale ale copiilor printr-o răbufnire emoțională. Supărarea părintelui nu va face decât să accentueze anxietatea copilului. Acesta se va simți singur, respins, neînțeles. 

Când copilul se simte amenințat, creierul cel mic nu poate percepe explicații raționale deoarece deja este în modul de defensivă, el pregătește corpul să se apere sau să fugă. În acele momente copilul va fi predispus să se zbată, să fugă sau să lovească.

Un părinte calm va ajuta copilul să înțeleagă și va pune în cuvinte ceea ce trăiește acesta stabilind, în același timp, o limită de siguranță dacă este nevoie.

– Aud ceea ce îmi spui. Îți doreai să mai stai în parc. Îți place să te joci cu prietenii tăi. Vom merge către casă acum. Va trebui să te iau în brațe. Este greu pentru mine să merg când te zbați așa.

Copiii au nevoie de un adult care poate să îi ajute să își găsească cuvintele pentru a își exprima frustrările. Cu siguranță nu au nevoie de un adult furios, supărat sau frustrat.

Și în nici un caz nu au nevoie de temerea suplimentară că pot pierde iubirea părintelui atunci când sunt supărați, nici de angoasa de a fi lăsați singuri într-o cameră cu disconfortul lor, nici de umilința sau de simți frica pe care o simt când sunt amenințați…

Au nevoie de conectare, de confirmarea faptului că sunt ascultați și înțeleși cu frustrările și temerile lor ”copilărești”. Acțiunile unui copil ne spun întotdeauna ceva despre ceea ce gândește și simte el. Vrem să știm asta pentru a îi putea sprijini și educa și atunci când sunt mici dar și atunci când vor fi adolescenți.

Vor fi zile mai grele, mai agitate, încărcate emoțional sau obositoare și zile calme, liniștitoare când lucrurile vin de la sine. Să nu uităm să le încheiem pe toate cu o îmbrățișare, cu un pupic de Noapte bună și cu un – Te iubesc. Nu există motiv pentru care ar trebui să lăsam un copil să adoarmă simțindu-se singur.

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro