– Tata, tata! strigă Mara cu ochii scânteietori și cu nările fremătând. Se repede și îl pupă apăsat. Îi simt iubirea și sper că ea o simte pe a lui, pe a noastră, că i se întipărește în fiecare celulă.

Mă bucur că suntem noi, toți, întregi, iubind-o. Mă simt mai fericită decât oricând. Îmi hrănesc sufletul de copil și îmi vindec dorurile.

Mă vad și acum în curtea școlii, căutând-o din ochi pe mama. Am rămas în spate martoră a unei scene care mă face și acum să mă simt la fel de pierdută. D., colega mea de bancă, aleargă către tatăl ei. Atunci a fost prima data când am realizat conștient dimensiunea pierderii, lipsa lui, a tatălui meu. M-am întrebat oare cum se simte ea? Cum e fericirea aia care o împărtășeau ei atunci? Cum o fi să ai tată? Cum aș fi fost eu dacă el era? Atunci aveam 8 ani, o freză și un corp de băiețoi. Eram un mic adult care purta pe umeri grijile lumii.

Tata a fost prezența și absența vieții mele. Mi-a murit în brațe în seara de Ajun, dar mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. Pe atunci aveam 5 ani și jumătate. Nu am înțeles prea mult, dar am știut că a murit și am simțit totul. Am închis durerea asta în mine ani de zile. -Nu te speria tăticule, așa mor oamenii! au fost ultimele lui cuvinte.

Mama s-a pierdut odată cu el. Nu a mai știut cum să mă iubească în doi, la fel ca în trei. Au ajuns-o grijile, angoasele, și-a centrat viața și temerile pe mine. M-a iubit și mă iubește cum a știut ea mai bine, iar eu încă lupt să accept și să acomodez asta.

Oare cum ai fi fost să mă simt mai puțin responsabilă de a fi curajoasă și bine pentru mama? Cum ar fi fost să mă simt iubită necondiționat cu tristețea și supărarea mea de a îmi fi pierdut tatăl? Cum ar fi fost să vorbim mai des despre cum ne simțeam când nu ne era bine? Oare cum ar fi fost să fie mai multă căldură sufletească și mai puțină perfecțiune? Nu știu.

Dar știu cum arată iubirea și fericirea în ochii copilului meu. Sper să nu rătăcesc niciodată calea spre inima ei. Sper să pot să fiu mereu acolo, lângă ea, să o ascult și să îi arăt că iubirea este prezentă în orice moment, în orice trăire, chiar și atunci când ne suntem triști, speriați sau supărați.

Vreau să o ajut să nu îi fie frică să îmi arate această parte, să știe că este demnă de iubit așa cum este: fericită și supărată, curajoasă și speriată, calmă și răzvrătită. Aș vrea să știe că trăirile vin și trec și că bucuria provine din bunătate și din acceptarea valorii proprii.

Nu trebuie să fie perfectă pentru ca iubirea noastră să fie perfectă. Nici eu nu trebuie să fiu perfectă doar să îi ofer sprijinul meu iubitor și îngăduitor meu pentru a se accepta pe-a de-a întregul ca ființa minunată ce este.

Sursă foto: Avopix