Treaba noastră este să lăsăm intacte încrederea și bucuria copiilor.

Am auzit de multe ori că a crește un copil este ca și cum ai avea un serviciu full time, chiar vreo 2,5 ca echivalent de ore de muncă (arăta un studiu mai recent). Și totuși, când suntem cu copiii noștri, nu suntem la serviciu. Când suntem cu copiii noștri suntem alături de ei să îi iubim, să îi îngrijim și să îi educăm, să îi lăsăm să fie ei însuși…

De ce facem copii dacă este atât de greu? Cine a privit un copilul știe:

Este vorba de acea încântare, de acea mirare și curiozitate, de acea bucurie cu care copiii privesc, cercetează și învață lumea din jurul lor. Nu este vorba despre cumințenie, ci despre energie și de optimism. În mod cert, copiii nu se nasc versiuni în miniatură ale unui adult. Ei sunt dependenți de noi în prima parte a vieții, sunt poate imaturi emoțional și noi în lumea asta, dar cu siguranță sunt buni, capabili și perseverenți.

Copiii depind de părinte în primii 5 ani de viață. Au nevoie de ajutor pentru a se hrăni, pentru a se îmbrăca, de a li se oferi suport emoțional… Această dependență nu trebuie confundată cu incapacitatea de a face lucruri. Ei fac lucruri noi și învață cu o repeziciune uluitoare. Sunt perseverenți, curajoși, atenți și curioși.

Accentul s-a mutat pe a educa copiii.

Cum să ai un copil cuminte? Cum să ai un copil care nu plânge? Doamne ferește să plângă copilul că se uită oamenii în parc la el… să se plictisească a devenit un sacrilegiu…

Păi dacă noi, părinții, ne supunem acestei presiuni imense, oare cum o simt copiii? Cât de obositor este pentru ei?

Cei mici ne vor pe aproape, vor să facă lucruri împreună cu noi. Au nevoie se simtă îngrijiți și iubiți necondiționat. În schimb ne dau totul: încrederea lor totală, iubirea și bunătatea, bucuria cu care ne alergă în brațe, felul în care își strigă supărările, de ce-urile lor și  poveștile lor. Copiii își poartă inima și faptele la vedere, cu curaj, iar misiunea noastră ce mai mai importantă este să le lăsăm intacte încrederea, curiozitatea și bucuria.

Uneori greșim și îi rănim… Felul cum le vorbim devine parte din ei, îi limitează sau le dă aripi. Cuvintele părinților devin vocea interioară a copilului. Trebuie să ne străduim să le vorbim copiilor cu calmitate și blândețe.

Mai greșim. A greși este uman. Avem zeci de lucruri de făcut zilnic. Copiii au deseori alte idei, ne țin pe loc sau ne întârzie. Atunci putem ajunge să metode greșite: să ridicăm vocea, să condiționăm copilul, să îi întrerupem brusc activitatea fără a îl anunța sau consulta. De obicei realizăm instantaneu când am făcut o asemenea greșeală. O recunoșteam în fața copilului și reparăm situația.

Nu există părinte care face totul bine. Important este ca, după ce ai greșit față de cel mic, să repari legătura afectivă, să ne împăcăm și să comunicăm frumos din nou.

Ce comportamente ar trebui să evităm ca părinți?

• să nu lăsăm copilul să facă lucruri singur și să ia decizii singur

Cei mici învață diferit, învață din propria experiență, învață practic. Așa văd că pot face greșeli, că reușesc să facă lucrurile singuri și devin independenți. De prea multe ori intervenim pentru a le da să mănânce, pentru a îi convinge să fie buni și să își dea jucăria altui copil, le atragem atenția dacă îți pun hainele greșit și îi grăbim când își pun șosetele…. Asta le transmite mesajul că nu fac bine, că nu știu, că nu sunt suficient de buni…

Putem gira copiii cu încrederea noastră. Îi ajută enorm. Îi putem lăsa se se îmbrace singuri chiar dacă le ia mai mult timp și trebuie să îți pună tricoul de 2 ori, îi putem lăsa să își imagineze jocurile așa cum vor, să decidă ce fac cu jucăriile care le aparțin și să ia decizii în concordanță cu vârsta lor.

• să îi spunem copilului să nu mai plângă pentru că este mare și este rușine, pentru că se uită lumea la el, pentru că nu s-a întâmplat nimic, etc…

Când copilul este supărat îl lăsăm să își exprime supărarea, ne coborâm la nivelul lui și îi vorbim calm indicându-i ceea ce simte și ajutându-l să identifice cauza. Dacă este vorba de siguranță, intervenim calm și blând pentru a ajuta copilul să se oprească:  -Văd că ești supărat. Nu te opt lăsa să lovești. Am să te țin de mâini.

• să judecăm copilul pentru greșelile și alegerile lui: De ce ai…? Ce-a fost în capul tău când…?

Există două opțiuni pentru a evita să îl facem să se simtă vinovat. Confirmăm că am auzit sau am văzut ceea ce vrea/ce a făcut. Apoi să îi oferim părerea noastră din punct de vedere strict personal (eu cred…) sau lăsăm copilul să aleagă și să vadă consecințele.

• să folosim un limbaj dur și o tonalitate agresivă, să glumim răutăcios pe seama copilului

Cuvintele sunt tot atâtea etichete pe care copiii și le însușesc. Reacțiile negative au în spate un disconfort pe care cel mic îl resimte. Copil nu este nici rău, nici nu vrea să e supere. Tonalitatea agresivă sperie. Copiii pot intra în modul de apărare. Se simt în pericol și vor reacționa instinctiv pentru a se apăra. Este un cerc vicios: rușinea generează frustrare, frustrarea reacții necontrolate. Cum le explicăm copiilor ce se ascunde în spatele furiei_

• să disciplinăm prin pedepse sau în public.

Educația se face acasă sau între 4 ochi, când copilul este calm și ne poate asculta și înțelege mesajul.

Putem lua copilul de-o parte și îi putem vorbi separat, în șoaptă. În felul acesta nu se va simți expus. Această abordare mai are un avantaj: ajută copilul să schimbe peisajul pentru puțin timp, deci să se îndepărteze de situația tensionată pentru a avea o discuție calmă și rațională cu părintele.

Relația cu copiii noștri poate avea la bază respectul reciproc. A fi mic nu înseamnă cu nu știi ce poți și ce vrei. Să nu grăbim etapele de dezvoltare fizică, cognitivă și emoțională. Să nu le forțăm primii pași ținându-i de mână, vor merge când vor fi pregătiți, să nu grăbim renunțarea la scutece, să nu ne așteptăm să fie ”cuminți” și „fericiți” mereu. Nici noi nu suntem. Suntem toți oameni, iar ei sunt oameni noi, care învață cu bucurie și cu încredere.

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro