Ce îmi trebuie ca să fiu fericită? Flashback de părinte, despre un părinte

Ce îmi trebuie ca să fiu fericită?

Păi să fiu fericită. Știu, sună stupid, simplist, sau poate bombastic, ca un discurs motivațional ieftin…

Dar știți ceva? E chiar atât de simplu. Viața asta a mea m-a purtat prin multe locuri negre și triste și prin câteva în care marea majoritate a oamenilor ar fi fost foarte fericiți. Și totuși eu nu eram. Din atât de multe motive și din unul singur: nu îmi propusesem să fiu fericită, nu îmi doream asta, încă mă pedepseam pentru trecut, pentru că nu am făcut mai mult, mai multe. Îmi era greu să ies din starea de doliu auto-impusă după pierderea tatălui meu.

De cele mai multe ori sunt un amalgam de prea bine sau prea rău. Să simt moderat nu prea știu. Dar am învățat că merit fericirea. Acum de sărbători, am ascultat Playlist-ul din Youtube. Nu mai îl ascultasem cursiv de dinainte de nașterea Marei.

Am adunat cumva muzica aia într-o perioada foarte tristă a vieții mele. Am plâns mult cu fundalul asta sonor în căști, am acceptat și am început să caut fericirea tot cu ritmurile astea în urechi. Apoi cumva l-am lăsat în urma câțiva ani pentru a dansa împreuna cu Mara.

Muzică de făcut creierii, îi ziceam în glumă pe vremuri. Cu vreo 6-7 ani în urmă. Au trecut deja atâția?

Și uite așa, în seara de Ajun, din tableta, prin boxele performante (returnate acasă după ce una bucată copil cădea zilnic cu ele), am ascultat iar muzica cu nivelul de bași și acuitatea potrivită. Nu îmi venea să cred că uitasem boxele la mama în apartament, nefolosite.

Mara s-a oprit brusc în timp ce începea Playlist-ul meu. Apoi a început să danseze pe ritmul rock. – Îmi place muzica asta! a declarat ea. Pam Pam! Și uite așa, 4 ore mai târziu, muzica asta încă curgea prin mine, prin noi.

-Încă îți faci creierii? m-a întrebat el în glumă.  -Da, și e atât de bine. Fericire instant, cu tristețe și flashback-uri pe alocuri.

De atunci ascultăm des Playlist-ul meu. Mara îl cere. -Ascultăm iar muzică din aia de-a lui mami?

Ce am învățat de acum 7 ani? Ce vreau, ce pot, ce sper. Să râd și să văd partea plină a paharului, să mă relaxez. Cred că toți avem clipa aia în care două momente în timp devin unul, ca un arc de cerc care se închide. Eu cea de atunci și eu cea de acum, una și aceiași, cu singura diferență că acum am învățat să aleg fericirea și să trăiesc/consum tristețea.

Eu cea care, la 5 ani și jumătatea, în seara de Ajun, mi-am privit tatăl cum respiră ultima dată, eu cea care m-am simțit toată viața neputincioasă cu nu am putut striga atunci decât – Ajutor!.  – Nu te speria tăticule! Așa mor oamenii! mi-a zis el. Dar eu m-am speriat. Atâția ani nu am acceptat acea frică, am vrut să fiu curajoasă. Nu sunt. Încă îmi e frică de multe ori, dar sper și iubesc. Și îmi fac creierii! 🙂

Toți purtăm în noi răni, dar tot în noi stă puterea de-a fi prezenți, fericiți.

playlist

Sursă foto: www.sapteanideacasa.ro, Avopix

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acord de abonare la Newsletter: În conformitate cu noile reglementări privind Protecția Datelor (GDPR), avem nevoie de acordul tău pentru a îți putea trimite în continuare articole noi și notificări utile.
Primește pe e-mail noutăți
Datele furnizate sunt confidențiale și nu vor fi furnizate către terți. Informații suplimentare vei găsi pe site la Termeni și condiții, în Politica de Confidențialitate, în Protecția datelor personale și în Politica Cookies.