Când copilul întreabă te ”de ce?” iar și iar...

Când copilul întreabă ”de ce?” iar și iar…

Când copilul întreabă ”de ce?” iar și iar… 

Nenumăratele ”de ce?”-uri zilnice ale copilului pot deveni conversații plăcute?

De când a început să vorbească Mara, un torent de ”de ce?”-uri s-a abătut asupra familie noastre. Cum am luat nenumăratele ”de ce?”-uri și le-am transformat într-un dialog interesant, amuzant și plăcut?

Toate dovezile arată că este excelent ca cel mic să fie curios, să își pună întrebări despre lumea din jurul lui.

Pe cât ar fi de mare bucuria mea că ea întrebă, trebuie să recunosc că uneori de ce?-ul Marei părea un automatism. În timpul călătoriilor dese mașina  conversațiile erau cam așa:

– Ce e aia?. Imediat după răspunsul meu urma și de ce?-ul de rigoare. O cunosc, știu că avea răspunsul.

Cum noi, femeile, folosim vorbirea ca pe o formă de comunicare, de relaționare, iar bărbații ca pe un mod în care comunică fapte și oferă soluții, trebuie să fi văzut fața lui tati după o oră de de ce?-uri ale Marei, seara după serviciu.

Îmi doresc ca Mara să își păstreze curiozitatea și noi bucuria de a vorbi cu ea. Așa am început să o provoc să dea explicațiile sau răspunsul chiar ea.

De ce? Pentru a ajunge să avem o conversație plăcută, să spună și altceva pe lângă acel ”de ce?”. Putem avea opinii toți. Nu copilul doar întreabă și adultul doar răspunde.

Asta a făcut ca numărul de cuvinte rostite de mine (sau de  tati) ca răspuns la valului infinit de ”de ce?”-uri să scadă considerabil. A dispărut și agasarea pe care o simțeam când mi-aș fi dorit să am altceva decât o conversație în care al meu copil iubit întreabă și eu răspund scurt și la obiect așteptând următorul de ce?.

Așa că m-am pus pe treabă. Pe la 2 ani, în plin val al ”de ce?”-urilor m-am apucat să aplic tehnica care a transformat curiozitatea ei într-o conversație agreabilă, interesantă, și pentru mine. Răspunsurile ei sunt inteligente, neașteptate, haioase.

Un șir prea lung de de ce?-uri, căruia îi ofeream explicație după explicație, devine obositor la un moment dat.

Când era mică, doctorița pediatru m-a sfătuit să îi indic obiectele, culorile din jur, denumindu-le și apoi arătând-le cu mâna: 

-Perete. Are culoarea mov. 

Am citit atunci un articol interesant despre cum să legi informația de tip cauză-efect: După ce ai denumit un obiect, să îi explici ce l-a făcut așa. Acest fel de adresare va deschide calea către un mod de gândire în care copilul analizează lucrurile după modelul cauză-efect. Oferiți răspuns la solicitarea copilului, doar dacă sunteți întrebat.

Este un perete mov. Are culoarea mov pentru că l-am zugrăvit așa.  

– E noapte. A apus soarele. Noaptea apare luna și e întuneric.  

– E frig. Iarna ninge.

Desigur, explicațiile trebuie să survină atunci când copilul îți manifestă curiozitatea. El nu trebuie întrerupt atunci când observă singur. Nu nu interveniți cât timp cercetează ceva, așteptați să vă privească și să-și verbalizeze curiozitatea, dacă este mai mare.



Gradual, pe măsură ce limbajul și cogniția evoluau și Mara putea să îmi ofere răspunsuri mai complexe, fără a se frustra, am început să o provoc să spună mai mult decât un ”de ce?”.

– Mami mașina e la service?

– Da.  

– De ce? zicea ea inevitabil.

Iar eu îi răspundeam cu o întrebare, la început mai simplă:

– Crezi că e stricată? 

Peste câteva luni am început să o provoc să zică mai mult.

Tu de ce crezi că e pe rampă mașina?  

– Pentru că e stricată. Și mecanicul o repară. a fost răspunsul ei.

Pași pentru a transforma nenumăratele ”de ce?”-uri ale copilului într-o conversație plăcută 🙂

  • Denumiți lucruri, obiecte din jurul celui mic

– Pe jos este apă. A plouat.

  • Din când în când denumiți și explicați de ce sunt așa, cum au apărut. Îl va ajuta pe cel mic să își formeze o gândire de tipul cauză-efect

– Pe jos e apă pentru că a plouat. Ploaia vine din cer, din nori.

  • Când începe vremea ”de ce?”-urilor, oferiți răspunsul clar și concis. Apoi, gradual, începeți să îl provocați pe copil să contribuie la aflarea răspunsului prin întrebări ajutătoare, fără ai îi oferi direct răspunsul.

Copilul: – De ce a apă pe jos?

Mami: – Să fie oare pentru că a plouat? De unde vine ploaia?

  • Puteți începe un schimb de opinii, verificând dacă cel mic e atent, dacă vă corectează:

Copilul:

– Mami, e apă pe jos. De ce?

Răspundeți:

– Poate pentru că a spălat femeia de serviciul trotuarul cu furtunul.

– Nu. A plouat pentru că e ud peste tot, va spune cel mic.

  • După un ”de ce?” întrebați pur și simplu prin a repeta întrebarea

Copilul: -De ce este apă pe jos?

-Tu de ce crezi că este ud pământul? pentru a îl provoca să găsească chiar el răspunsul.

Acum conversațiile noastre cu ”de ce?” au ajuns așa:

Mami, tata a zis că are burta cam mare și nu e bine. De ce?

-Tu de ce crezi că a spus asta tati? o întreb simțind posibiltatea să mă amuz.

-Pentru că a mâncat gem din ala cu zahăr din care noi două nu mâncăm.

– Și pentru că nu a mai făcut sport. La primăvară va face din nou. Acum a fost prea frig să alerge. Și a mâncat și un pic mai mult decât îi trebuie corpului lui.

-Și eu am burta mare, zice ea bombându-și burta în față și zâmbind larg.

-Oare? Eu vă iubesc cu burtă și fără burtă.

Liniște..

-I-ai spus asta lui tati?

-Nu, nu i-am spus.

-De ce? 

-Nu știu. Nu mi-a trecut prin cap să îi zic. Vrei să îi spun acum?

-Da. Îl suni la birou, îi spui că îl iubești și el vine acasă.

 

Pam-pam! Despre amuzament, iubire și lecții de viață cu Mara și de ce?-urile ei.

Mami, mami! De ce-

Sursă foto: www.SapteAniDeAcasa.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.