În era internetului, când este atât de ușor să accesezi informații, când presa ne bombardează cu știri alarmiste…e ușor să te lași dus de val și să devii prea prevăzător sau prea competitiv. Eu am un teren bun pentru ambele, dar totodată nu îmi place că sunt un adult anxios și perfecționist. E greu așa. Am învățat să îmi controlez impulsurile, să le înțeleg rădăcinile, dar aș vrea ca Marei să îi fie mai ușor. Anxietatea e limitatoare, perfecționismul obosește.
E o abundență de exemple cu copii precoce care merg de la 8 luni și vorbesc de la 1 an în 3 limbi. De curând am întâlnit un tătic în parc. M-a șocat cum indica non stop copilului ce să facă. Sa zică poezia aia frumoasă pe care o știe… Mi-a fost milă de cel mic. Mi-a spus: – El citește și are 3 ani jumătate, e o partidă bună pentru Mara. Nu m-am putut abține și i-am spus să vină în vizită să cânte la pian cu Mara. Știu, nu trebuia să zic asta dar zău ….A fost ca lovit de tren… -Cum ea cântă la pian?!
Cum fac să nu fiu un părinte competitiv și îngrijorat?
Nu o compar. Am decis să nu o compar, niciodată, în bine sau în rău, cu alt copil. Ascult și aud opinii, dar nu fac comparații și mai presus de toate nu mă apuc să o învăț să citească pentru ca alt copil de vârsta ei o face. Mă las ghidată de ea, o educ în concordanță cu pasiunile ei.
Nu mă implic pentru a îi rezolva problemele la primul semn de disconfort arătat. Nu intervin în certurile ei.
Nu îi zic: – Ai grijă, o să cazi și ai să te lovești tare!, poate nu o să o facă. O atenționez uneori, fără a îi spune ce i se poate întâmpla. Să îi spun ”Ai grijă” e suficient. Ea e și așa foarte prevăzătoare și conștientă de tot din jur.
Îi ofer independență. Lupt cu mine să îi las spațiu să se manifeste. Sufăr că nu are posibilitatea de a se juca cu copii de vârsta ei, în fața blocului, ca mine în copilărie. Nu vreau să îi tai aripile, să o sperii de lume, să o fac captivă a fricilor mele. Viața așa e grea. Eu vreau tot frumosul, curajul și iubirea din lume pentru ea.
Nu pun etichete pe comportamentul ei sau al altora ”Fetița e rea pentru că a lovit”, ”Uite ce cuminte e băiatul cum stă lângă mama lui”. Nu judec oamenii, nu îi calific în buni sau răi, deși uneori îmi vine greu. Vreau să aibă opiniile ei, nu să fie ecoul meu. Nu spun despre ea și despre alți copii că sunt cuminți sau neascultători, nu îi ofer iubirea doar ca să o liniștesc, o iubesc continuu și fără alt motiv decât acela de a fi ea și de a fi aici.
Nu vreau ca protejând-o să îi răpesc ocazia de a învăța din greșeli, de a deveni puternică, bună și frumoasă. Știu că am puterea să o condiționez să facă lucruri doar pentru a mă bucura și refuz să fac uz asta. Mă las ghidată de copilul meu, de dorințele ei, de bucuria ei autentică de-a fi.
Faptul că mă vindecă chiar ea, de frici pe care nu știam că le am, vine la pachet. O iubesc.
Sursa: Avopix.com
