Cerem prea mult de la copiii noștri?

Cerem prea mult de la copiii noștri?

Cerem prea mult de la copiii noștri?

Într-o societate în care ni se promovează idealuri de frumusețe și perfecțiune, un adult care plânge, sau un copil care are criză de furie, au devenit imaginea eșecului, un fel de tabu. Ajungem să ni se pară că normalitatea este acel ideal și să cerem prea mult de la noi și, mai ales, de la copiii noștri.

Dacă noi, adulții, ne-am dezvoltat mecanismele pentru a ne controla emoțiile, pentru a face și a ști ceea ce e social acceptabil, nu același lucru se întâmplă cu micii oameni de lângă noi.

Copiii noștri sunt nou veniți în lumea asta, se întâlnesc cu sute de lucruri noi zilnic, lucruri care îi sperie, bucură sau miră peste măsură.

  • Cred că tocmai ei, copiii noștri, ar trebui să aibă în primul rând libertatea de a simți:

iubire, durere, supărare, dezamăgire, fără a le fi aplicat un filtru al emoțiilor acceptabile.

  • Copiii trebuie respectați și auziți/ascultați.

Lor nu li se întâmplă lucruri pentru că sunt mici. Din prima zi de viață copilul trebuie făcut părtaș la ceea ce i se întâmplă. Mama poate colabora cu cel mic la schimbarea scutecului, vorbindu-i calm, explicându-i ce urmează să i se întâmple, așteptând ca cel mic să se simtă confortabil, să se relaxeze. Copiii nu a nevoie ca adulții să le arate cum să se joace ”Dă-i și ei jucăria ta” sau să le spună ce își doresc ”E bun spanacul. Mănâncă tot din farfurie”.

Privită așa, copilăria pare un  fel de armată, în care cel mic ascultă directive pe un ton răstit, i se întâmplă lucruri pentru că așa e corect și acceptabil social, iar dacă nu se conformează i se retrag privilegii. Vă mai amintiți bucuria jocurilor din spatele blocului sau din curtea bunicilor? Câți copii din ziua de azi mai au ocazia să se tăvălească în iarbă, să facă o groapă în pământ sau să sară într-o baltă?



  • Conectarea vine din acceptarea faptului că cei mici sunt oameni, cu dorințe și voință proprie.

Ei pot fi responsabili. Au venit pe lume cu dorința de a ne fi pe plac nouă celor pe care îi iubesc și în care au încredere totală, nu pentru a ne face viața dificilă. Nu au nevoie de noi, părinții, pentru a le spune când trebuie să meargă la toaletă, când pot plânge, pe cine și când trebuie să pupe sau să salute, la ce cursuri trebuie să mai meargă.

  • Cheia unei relații reușite părinte-copil este:

    • să îi vorbim copilului

    • să îl facem părtaș la decizia noastră

    • să îl lăsăm să ia decizii și să aibă păreri de care noi ținem cont

    • să îi sprijinim independența, să facem un pas înapoi și să îi lăsăm bucuria și liberalitatea lui ”Am reușit (singur)!”.

Odată ce ați descoperit bucuria lui ”Am reușit (singur)!” spus de copil, veți fi din ce în ce mai puțin tentați să fiți acel timp de părinte în control, care supraveghează și direcționează copilul. Și veți constata că cel mic se va relaxa, vă va căuta acceptul și părerea în mod natural, că legătura va deveni doar mai puternică și mai frumoasă.

E atâta fericire în acest fel de relație. E o situație în care ambele părți câștigă timp, spațiu, încredere, relaxare. Toate se transpun în final în respect și iubire.

  • Nu au nevoie de permisiunea noastră să simtă.

Pot să plângă doar pentru că sunt supărați. Nu trebuie cenzurați și pedepsiți pentru că simt intens, pentru că sunt umani. ”Vorbește încet!”, ”Stai locului”, ”E timpul să mergi la toaletă”, ”Mănâncă tot din farfurie”, ”E ok, nu mai plânge, nu ai nimic”, ”Cere-ți scuze”, ”Pup-o pe bunica”, ”Dă-i și fetiței mașinuța ta”. Eu cât de ușor mi-aș împrumuta mașina unui străin? Și copiii sunt atașați de jucăriile lor, se îngrijorează serios că se pot strica sau că nu o vor mai primi înapoi.

E greu să te relaxezi ca părinte atunci când țintești perfecțiunea acceptabilă social. Cred că ar trebui să avem așteptări realiste de la micii oameni de lângă noi.

  • Oamenilor nu le place să fie controlați.

De asta atâtea revoluții pentru a schimba dictatori. Copiii nu fac excepție. Dictați-le ceva și în mod cert veți obține revoltă, împotrivire și un NU clar. Asta e lupta în care intră un părinte autoritar. Copiii învață din ceea ce trăiesc zi de zi. Nu forța și pedeapsa sunt calea spre o relație liniștită.

  • Copii nu au nevoie să fie învățați să devină cineva, sunt cineva acum și aici.

Își trăiesc viața împreună cu noi, părinții lor, din ziua 1. Nu cursurile și regulile sunt baza, ci respectul, implicarea și conectarea. Așa au libertatea să își exploateze tot potențialul. Nu sunt neajutorați și solicitanți, sunt încrezători, curioși și mai ales iubitori.

Deja un copil bun

Sursă foto: www.SapteAniDeAcasa.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.