Viața copilului lângă o persoană cu handicap motoriu

Mâine voi intra iar într-un spital. Am iar starea aia cunoscută de agitație combinată cu tristețe și un gol imens în stomac. Orice aș face gândul și disconfortul creat îmi marchează ziua. E și speranța, doar că și ea doare cumva.

Îmi aduc aminte că anul trecut, în iarnă, mă uitam la mama cum se topește pe picioare și la doctorii care dădeau din umeri a mirare. -Vom face analize și asta ne va ajuta să înțelegem de ce și-a pierdut așa brusc mobilitatea. Mă întrebam cum mă voi descurca cu mama imobilizată la pat, cum va acomoda Mara absența și boala bunicii, cât timp va mai putea pleca zilnic soțul de la servici ziua și eu seara de acasă ca să mergem la spital.

Îmi aduc aminte de Mara care întreba unde e bunica și când vine să îi aducă plăcintă cu mere. O simțeam că îi e dor de ea, că e debusolată pentru că nu o vede, că o caută cu ochii când merge cu mine la ea acasă doar ca eu să îi mai iau câteva haine pentru la spital. – E la spital mamaie? Doctorii îi fac injecții să o facă bine. Cred ca e răcită tare. – Da pui. E bolnavă și doctorii încercă să o facă bine.

Era frig, zăpadă multă, albă și o iarnă atât de frumoasă. Bocancii îmi scârțâiau pe aleea prea puțin deszăpezită în timp ce mergem spre corpul de neurologie al clinicii. Pe dinafară clădirea era renovată și era un verde care te ducea cu gândul la viață. Am deschis ușa și am intrat. Mirosea a medicamente, a căldură, prea multă căldură, sufocantă sau poate era doar impresia mea.

M-am scurs încet pe culoarlul îngust, luminat slab. Oamenii care să zăreau prin crăpătura ușilor în saloane erau triști, oamenii de pe hol erau triști. Doctorii păreau grăbiți și îngrijorați. Aveam să aflu diagnosticul. Era unul urât, care lasă puține speranțe de recuperare. După o lună de spitalizare, o aduceam acasă cu transport special pentru persoane cu handicap.

M-am dus să cumpăr un cadru cu care să se poată deplasa. De atunci a trecut un an. Am învățat să trăim cu boala cu toții. Mara știe că bunica nu poate merge decât foarte greu, așa că are răbdare cu ea, o ajută și cooperează. Legătura lor e una puternică, frumoasă. Medicamentele au stopat evoluția bolii, iar bunica a învățat să se descurce prin casă.

Petrecem mai mult timp la bunica decât acasă. Uneori bag cheia în ușă și intru în casă. Se aude Mara sporovăind pe canapea cu o carte în mână. Mama vorbește cu ea. Cadrul stă cuminte în apropiere, la îndemână.

Mă uimește cât de firavă e mama pe zi ce trece și cât de mare, matură și frumoasă ca om e Mara.

Anul trecut în martie o vedea prima dată după boală pe bunica. Avea 20 de kg mai putin, era tunsă scurt și avea părul alb. După vreo 2 zile Mara m-a întrebat – Când o să devină iar tânără mamaie și o să aibă părul șaten?  -Niciodată draga mea. Doar că ea te iubește și așa cu părul alb. -Foarte bine. Mergem să îi ducem niște mâncare. mi-a zis Mara.

Firescul vieții noastre de acum poate arăta cu totul altfel decât ce aveam planificat, dar chiar și așa cred că toți învățăm iar și iar cum să trăim frumos. Acum eu merg la mama și le fac prăjituri. E tot sărbătoare și frumos acolo.

10688_business-home-3d

Sursă foto: Avopix

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acord de abonare la Newsletter: În conformitate cu noile reglementări privind Protecția Datelor (GDPR), avem nevoie de acordul tău pentru a îți putea trimite în continuare articole noi și notificări utile.
Primește pe e-mail noutăți
Datele furnizate sunt confidențiale și nu vor fi furnizate către terți. Informații suplimentare vei găsi pe site la Termeni și condiții, în Politica de Confidențialitate, în Protecția datelor personale și în Politica Cookies.