Poate ieși ceva bun dintr-un tantrum?

Cum am învățat amândouă să trecem cu succes printr-un tantrum? Greu de crezut că poate ieși ceva bun dintr-un tantrum? Și totuși pentru noi așa a fost și încă este…

Iată-mă acasă doar eu și fiica mea. Mara avea atunci 1 an și 5 luni. Când avea 11 luni eu m-am întors la serviciul pe care îl aveam înainte de a o naște, și unde lucrasem timp de aproximativ 7 ani. Au fost cele mai lungi 6 luni din viața mea departe de ea. Acum eram acasă cu ea și, surprinzător, Mara părea nefericită, se supără din orice, iar eu nu o puteam convinge să facă nimic atunci când doream, fără să aibă un tantrum (înainte de a ieși afară, de a pleca din parc către casă, dacă vroiam să o iau în brațe, dacă vroiam să o dau jos din brațe. etc.)

Am mers așa după ureche, ghidată de bucuria de a fi cu ea, cam o lună. Era clar că trebuie să schimb ceva ca să ne fie bine. De obicei când ceva nu merge între mine și Mara mă uit la mine.

Am realizat că era o schimbare pentru amândouă și eram stresate, prea dornice și prea încărcate de emoții. Eu vroiam să fac cu ea tot ce nu apucasem să fac în cele 6 luni. O supra-stimulam. Am realizat că pentru Mara era cel mai greu. Bona plecase, bunica era bolnavă și nu putea să o vadă nici măcar jumătate de oră pe zi. În schimb apărusem eu, care vroiam să le suplinesc pe toate, să fiu perfectă, să iasă totul bine, să am un copil fericit.

Mi-am dat seama că eu eram cea care puneam presiune pe relația dintre noi. Un tantrum pare mai grav decât este. După această descărcare emoțională, copilul e senin ca o zi de vară și zâmbitor ca un soare luminos. Un tantrum nu are legătură cu faptul că nu suntem părinți buni. Plânsul copilului e o modalitate de a descărca emoțiile acumulate, fie că sunt bune sau mai puțin bune. Un copil care plânge e un copil care are nevoie de conectare, de ajutor, NU să îi fie oprit plânsul. Conectarea înseamnă să îi lăsăm spațiu să își manifeste emoțiile arătându-i că le înțelegem.

Ca să trecem cu bine peste un tantrum încerc să reacționez așa:

Față de EA:

  • O las să își descarce puțin of-ul

fiindu-i aproape. Întâi o las să descarce din supărare, abia apoi o abordez și încerc să stabilesc o legătură cu ea. Dacă vorbesc peste ea, simte că vreau să o opresc și asta nu face decât să îi accentueze supărarea.

  • Mă apropii de ea dintr-o  poziție în care nu se simte amenințată.

Mă las jos, la nivelul ei, astfel încât să o pot privi în ochi cât timp îi vorbesc.



  • O ating ușor pentru a mă conecta fizic cu ea.

De obicei prima încercare e nereușita. Îi pun mâna ușor pe umăr sau îi netezesc părul…

  • Nu vorbesc încă,

nu o acuz, nu încerc să o opresc, dar vreau să simtă că sunt lângă ea.

  • Apoi validez ceea ce simte și îi arăt că o înțeleg:  

Ești supărată! Vroiai să mai stai la bunica. Este timpul să mergem acasă și asta te întristează.

  • Îi confirm că nu sunt supărată pe ea pentru că plânge sau țipă.

Eu te iubesc! Văd că ești supărată.

  • La final îi ofer o îmbrățișare deschizând larg brațele.

O iau în brațe, o pup și îi o întreb cum se simte.

Ai fost foarte supărată pentru că nu mai puteai sta la bunici. Ți-a plăcut la ei! Te simți mai bine? 

De cele mai multe ori îmi răspunde că NU, dar după câteva minute mă anunță:

– Mami mi-a trecut supărarea  sau face o ghidușie și râde.

Ce fac pentru MINE

Lucrez la felul în care percep faptul că ea plânge. Dacă EU sunt calmă, înseamnă că am reacții corecte care nu își au sursa în impulsurile și fricile mele. EA e mai receptivă pentru că îmi simte calmul și simte că îi accept firesc emoțiile.

  • Mă gândesc ce mă supără când ea plânge.

Îmi dau răspunsul – Mi-e teamă că ea suferă, iar eu nu sunt suficient de bună ca mamă să o fac fericită.

Realizez că acest lucru nu e adevărat

– Pe ea nu o doare nimic fizic. Are nevoie de această descărcare emoțională și de mine alături de ea.

  • Respir pentru a mă calma.

  • Aștept puțin înainte de a îi vorbi.

  • Îmi aduc aminte că e același copil care îmi spune că mă iubește și îmi sare în brate cu sufletul deschis.

O vizualizez așa iubitoare și orice urmă de anxietate dispare din mine. Rămâne doar iubirea pentru ea și dorința de a fi lângă ea fără a o judeca.

  • Îmi aduc aminte că un copil care are un tantrum are nevoie de conectare blândă, nu de un răspuns similar sau de pedepse.

Frica nu a învățat niciodată pe cineva decât ce e suferința în tăcere. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să o umilesc.

  • Îmi aduc aminte toate momentele dificile depășite împreuna și că iubirea noastră nu face decât să crească după. Ele nu ne îndepărtează ci ne fac mai apropiate.

Ea  știe că o accept și sunt lângă ea chiar și atunci când emoțiile o depășesc.

Acum la 3 ani și 4 luni, nu mai am nici o urmă de stres cu ea lângă mine. Ne este bine împreună și simt că relația noastră este din ce în ce mai puternică. Ea se supără și acum, doar că mai rar.

Tantrum-urile ne lasă pe amândouă și mai legate afectiv, fără a simți că nu putem comunica sau că suntem supărate una pe alta.

15472_caucasian-happy-personLOW

Sursă foto: Avopix

 




Acord de abonare la Newsletter: În conformitate cu noile reglementări privind Protecția Datelor (GDPR), avem nevoie de acordul tău pentru a îți putea trimite în continuare articole noi și notificări utile.
Primește pe e-mail noutăți
Datele furnizate sunt confidențiale și nu vor fi furnizate către terți. Informații suplimentare vei găsi pe site la Termeni și condiții, în Politica de Confidențialitate, în Protecția datelor personale și în Politica Cookies.