Cum am învățat că poate fi bine

Am avut avut o viață încărcată, mai întâi mi-a fost greu și apoi bine. M-au alergat spaime din copilărie, mi-am pierdut și regăsit sufletul de atâtea ori, omenii dragi, căminele, mi-am adunat tot curajul din mine și mi-am făcut o familie, am învățat să am grijă de mine. Așa am devenit cine sunt acum. Zi de zi visez, am încredere ca eu pot, că ei pot, că împreună ne e bine. Încet dau drumul controlului și fac loc încrederii. Am învățat să respir altfel decât sacadat. Nu mai sunt mereu pe fugă. Când nu mai pot, mă opresc și mă odinesc. Nu sunt perfectă, nu mai vreau să fiu, nu pot repara tot, dar mă pot bucura, pot iubi, pot da și pot primi.

Pictura, o carte, un inel frumos, culoarea și mirosul florilor, toate îmi hrănesc sufletul și îl alimentează cu energie pe care apoi o pot da mai departe. Sunt dependentă de vizual, de aspectul lucrurilor, de frumosul din jurul meu. E o dependență la fel ca toate cele. Am grijă doar să îi dau curs, ca să nu facă ravagii.

Ma uit prin casă și brusc mă apucă să fac un copac în dormitor. Și uite ce-a crescut sub copacul meu peste 5 ani! Și ramele au prins viață și copilul meu iubește locul ăsta, sub copac. Nimic nu e întâmplător în viață, nici măcar decizia de a picta un copac….așa devenim noi cei de acum…

Uneori mi-e dor să cos. O am pe Mara acum, așa că îi cos o păpușă. E râde și-mi zice: – E prea moale și pufoasă!

Viața mea de acum e moale și pufoasă. E bine!

Sursă foto: www.sapteanideacasa.ro

img_4040img_4027img_4045img_4073

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.