Cum evităm să devenim părinți defensivi sau ofensivi când copilul este supărat pe noi?

Cum evităm să devenim părinți defensivi sau ofensivi când copilul este supărat pe noi?

Cum evităm să devenim părinți defensivi sau ofensivi când copilul este supărat pe noi?

Când copilul este supărat (și are o manifestare intensă fizică sau verbală a supărării) ne simțim atacați și se declanșează reacția de apărare: devenim defensivi sau ofensivi cu copilul, fugim de el emoțional sau fizic sau ne impunem prin tonalitate sau prin pedepse.

Ne pare rău după ce am țipat la copil? După ce am refuzat să îi vorbim sau l-am trimis în camera lui? Da. Mai rău este că acest fel de a reacționa ne deteriorează treptat, dar sigur, relația cu copilul. Niciun părinte nu îți dorește așa ceva.

Putem evita să devenim defensivi sau ofensivi dacă:

  • Luăm o pauză

Înainte de a judeca aspru, înainte de a acuza, înainte de a reacționa aspru ia o pauză.

Numără în gând până la 10. Fă câțiva pași. Privește câteva secunde pe geam… Așa poți evita să spui sau să faci ceva ce mai târziu vei regreta.

Pauza asta conștientă este o modalitate bună de a reuși să faci trecerea de la o reacție impulsivă de apărare sau atac către un răspuns calm și constructiv care poate să ajute atât copilul cât și părintele.

De ce cele mai multe ori, după ce reacționăm defensiv sau ofensiv și ne-am apărat țipând sau acuzând, ori am refuzat să mai vorbim cu copilul retrăgând iubire, regretăm. Și ne simțim vinovați față de copil.

  • Respirăm

Folosește-te de respirație pentru a te relaxa și a contracara tensiunea pe care o simți.

Când te simți amenințat, stresat sau atacat, copul secretă chimicale și reacționează ca și cum ar fi în pericol fizic: inima îți bate mai repede, respirația se accelerează, primești energie în plus pentru a face față unui eventual atac. Întregul corp se mobilizează pentru a face față amenințării.

Când suntem în această stare suntem tensionați și totodată, este dovedit științific, că nu putem primi informații noi. Pur și simplu creierul nostru este mobilizat pentru a se apăra.

De aceea copii nu pot învăța dacă se ridică vocea la ei sau dacă sunt amenințați cu pedepse. Nu este rea voință. Este o reacție naturală a creierului.

La fel se manifestă și adulții. Nu vom putea primi semnalele corecte de la ceilalți și cu atât mai mult, nu vom fi capabili să analizăm situația obiectiv atunci când suntem în starea aceea de tensiune. Vom reacționa defensiv sau ofensiv, ghidați de instinctul primar de apărare. Dar chiar avem de ce să ne apărăm de copilul nostru?

Așa că: respirăm profund, rar, relaxăm umerii și mușchii stomacului.Ne aducem aminte că cel mic nu ne atacă. Dacă este supărat, resimte un disconfort și are nevoie de ajutorul nostru calm și iubitor.

  • Analizăm și realizăm ce declanșează de obicei reacția defensivă sau pe cea ofensivă

De ce am țipat? Ce mă supără de obicei la copil?

Cum reacționez când cel mic spune că nu mă mai iubește? Are legătură cu ceva ce îmi spuneau părinții în copilărie și care mă făcea să mă simt profund rănit? Mă doare asta și acum?

Copilul meu chiar nu mă iubește? Desigur că mă iubește. A pierdut controlul asupra emoțiilor. Este rolul meu de adult să îi fiu model de calmitate și iubire, model ce va fi adoptat, treptat, și de copil.

-Nu mai vreau să fii mama mea! Ești rea!

Chiar credeți că cel mic v-ar schimba cu altcineva? NU. Nici într-o mie de ani. Vă puteți spune chiar cu o urmă de umor:

-Uau! Este vază emoțional micuțul meu! Mă iubește de pocnește dar acum este foarte supărat și eu am să vorbesc cu el despre asta să îl ajut să înțeleagă ce simte. Desigur că nu am să cedez dar am să îi las loc să îți manifeste și înțeleagă trăirile, pentru a se putea calma.. Pot spune:

-Oaa! Cred că ești foarte supărat de nu mai vrei să fiu mama ta! Eu te iubesc!

Dacă simți că NU mai poți,

că urmează să explodezi și să fugi de reacția copilului

pe care o percepi ca pe un atac prin a îi spune:

-Taci odată! Nu mai vreau să te aud! Nu vreau să îți vorbesc!

sau să te aperi prin a ataca și a-ți impune punctul de vedere prin ton sau prin forța fizică

-Mereu faci așa! Ești un copil rău! Nu vei mai primi…

alege conștient să spui copilului: 

– Eu mă simt depășit de situație! Nu doresc să ne certăm. Nu voi mai discuta despre asta acum. Am nevoie de o pauză. Putem vorbi peste … minute când voi fi mai calmă. Te iubesc.

  • Cautăm adevărul care se ascunde în spatele reacției copilului și reacției proprii

90% din cazuri, felul în care răspundem, când cei mici sunt agitați, este condiționat de felul cum ne simțim: obosiți de la muncă, nerăbdători să facem ceva ce trebuie făcut, poate ne este foame, suntem stresați sau sensibili la anumite comportamente ale celui mic…

Pe când dacă suntem fericiți sau liniștiți, vor fi șanse mai mari să facem față mai bine supărării copilului nostru.

Copiii nu își pot controla trăirile la fel ca, noi, adulții. Nu au maturitatea noastră emoțională. Trebuie să luăm ca firesc faptul că cei mici vor reacționa impulsiv atunci când vor fi copleșiți de emoții. O reacție negativă a copilului are mereu la rădăcină un disconfort pe care acesta îl resimte.

Cu siguranță nu putem forța maturizarea emoțională prin pedepse, dar o putem susține corect și educa treptat dezvoltând inteligența emoțională a copilului.

Pe măsură ce crește, copilul va învăța să aibă încredere în părinte și în sine și va ajunge să își modereze reacția negativă. Asta este ceea ce ne dorim. Scopul nu este ca cel mic să își ascundă sentimentele negative ci să învețe să vorbească despre ele, să înțeleagă disconfortul, să modereze reacția și să caute o soluție.

Lucrul cel mai frumos este că sentimente negative își pierd puterea atunci când sunt identificate, acceptate și adresate. Copilul va constata că ceva despre care vorbești se poate rezolva. Că sentimentele negative vin și trec. Că nu sunt nici rușinoase, nici de temut. Ele sunt o parte normală a vieții.

  • Nu păstrăm supărarea. Nu lăsam vina să apese pe umerii copilului sau pe ai noștri după o ceartă.

Cu toții greșim. Toți ridicăm vocea, ne agităm, devenim anxioși. Am greșit. Copil a greșit și a lovit. Ok. Asta înseamnă că nu îl mai iubesc? Că el nu mă mai iubește? Deloc. Ajută la ceva să mergem la culcare cu sufletul greu și simțindu-ne singuri și triști. Cu siguranță NU.

Ce ajută?

Să recunoaștem că am greșit față de copil, să îi înțelegem greșelile și să le privim ca pe oportunități de învățare, să ne reafirmăm iubirea unii față de alții, să spunem copilului că îl iubim, că ne pare rău, că am vrea să îl ținem în brațe, să îl pupăm, să ne împăcăm.

Uneori cei mici au nevoie de timp pentru a fi pregătiți să ne accepte mesajul de pace după ce am țipat la ei sau i-am pedepsit. Și o vor face mereu, în ritmul propriu. Trebuie doar să le întindem o mână… și ei ne-o vor întinde nouă.

Cum evităm să devenim părinți defensivi sau ofensivi când copilul este supărat pe noi?

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acord de abonare la Newsletter: În conformitate cu noile reglementări privind Protecția Datelor (GDPR), avem nevoie de acordul tău pentru a îți putea trimite în continuare articole noi și notificări utile.
Primește pe e-mail noutăți
Datele furnizate sunt confidențiale și nu vor fi furnizate către terți. Informații suplimentare vei găsi pe site la Termeni și condiții, în Politica de Confidențialitate, în Protecția datelor personale și în Politica Cookies.