Ai grijă ce vorbești cu și lângă copil

Fericirea unei mame după demisie

Fericirea unei mame după demisie

Cum arată viața mea după ce am mers 7 ani și ceva în același loc de muncă? Cum mă simt după demisie? Cum este să fiu mamă și să lucrez de acasă?

E ora 11 noaptea. Mara a dormit de 45 de minute. E liniște. Este timpul meu cu mine, al lui cu el, apoi al nostru să vorbim despre noi, despre ce mai avem de lucrat, să uităm de rețetele fără zahăr…

Cum a fost ziua mea?

Una ușoară aș zice, pentru că zăpada mi-am simplificat mult din ceea ce am de făcut. Nu am mai mers cu acte nicăieri. Nu am mai fost la contabil pentru că a rămas înzăpezit, nici a primărie nu mi-a răspuns nimeni la telefon … dar asta e normal, nu-i de la zăpadă.

La ora 9 vocea cristalină  a Marei m-a chemat la apel.

După ce s-a asigurat că m-am trezit, a zis – Eu mai stau puțin în pat! Ce mâncăm? Știind că am 15 minute până se dă jos, am încercat să păcălesc durerea de spate stând întinsă încă 5 minute pe canapea. Așa m-a găsit Mara care are detector de stat în pat mami. Dacă umblu prin casă nu se dă jos din pătuț, cum e liniște vine să vadă de ce. – Vreau și eu sub pătură! Eu ma ascund și tu ghicești ce animal e în burta ta! Joaca a continuat 20 de minute cu gâdilat și lătrat, mieunat și câte mai câte, până când i-am menționat micul dejun. După asta am pregătit mic dejun, mâncat, curățat copilul de dimineață, dat 3-4 telefoane, scris 4  e-mail-uri, o oră la zăpadă cu copilul, muzică și dans cu Mara, luat prânzul și lăsat copilul la bunica, scris pe blog, lucrat la web, făcut o mâncare de mazăre, niște pui la tigaie cu mămăliga, luat copilul și mers la zăpadă, făcut cumpărături la magazinul Mega de lângă bloc, o tură de sărățele, baie Mara, jucat, citit 3 cărți, somn Mara…

Mă uit la ceas. Am două ore să fac multe sau poate am două ore în care să fac nimic.

Asta depinde de cât am reușit să fac peste zi dintre task-urile propuse, de cât sunt de obosită, de cât îmi e de dor de mine sau de noi doi.

Când am ales să îmi dau demisia, acum 1 an și 8 luni, aveam în minte ceva din ceea ce aș vrea să fac și foarte mult din ceea ce nu îmi mai doream să fac.

Nu îmi doream să fiu departe de Mara, nu îmi doream să petrec 12 ore departe de casă, nu vroiam să vin obosită și încărcată de nedreptățile lumii la ea. Stătusem 11 luni cu ea și îmi fusese atât de bine. Acum nu îmi era. Cele 6 luni de când mă întorsesem la job-ul pe care îl făceam de 7 ani, am simțit ca sunt în locul greșit.

După ce am ieșit din depresia postnatala am luat o hotărâre, să nu mă țină nimic legată de un lucru care nu mă mai bucură, pe care nu îl mai înțeleg și nu îl mai doresc. Să nu am să am regrete că nu am încercat.

Mi-a fost puțin teamă de cum mă va privi lumea și fiica mea dacă stau acasă, de cum ne vom descurca material. Orice părinte vrea ce e mai bun pentru copilul lui. Dar ce putea fi mai bun pentru Mara decât mama ei, prezentă, fericită, împăcată cu ea? Nu de la mine trebuie ea să învețe ea să lupte pentru a fi fericită?

Acum nici o zi nu arată ca alta. Nu am să spun că este ușor. Sunt zile în care seara nici nu mai știu câte am făcut, dar singur îmi aduc aminte ce n-am reușit să fac și că trebuie să îi fac loc în ziua următoare. Uneori, seara, Mara cere să doarmă la bunica și atunci am mai mult timp la dispoziție să pun rufe la spălat, să scot la imprimantă actele sau să scanez documente, să scriu ce mai îmi trece prin minte pe blog, bonus este faptul că nu trebuie să mă mai îngrijorez să nu îmi scape vreo farfurie în chiuvetă și să o trezesc pe Mara.

Îmi e bine. Nu îmi mai e dor de mine, de mine cu copilul meu, de mine calmă și plină de iubire!

Am atât de puțin timp liber, dar fericirea îmi oferă atâta liberate cum nici nu am visat!

Ferricirea

Sursă foto: www.SapteAniDeAcasa.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.