Vreau să fiu omul căruia copilul meu poate să i se confeseze

Dacă vreau să fiu omul în care copilul meu are suficientă încredere încât să i se confeseze, este bine să țin cont că de felul în relaționez acum cu copilul depinde relația viitoare cu adultul.

Relația cu mama mea a fost o relație cu suișuri și coborâșuri. Am găsit cu greu o cale de comunicare cu ea, cale pe care o urmez cu grijă. Crescând, am descoperit că nu îmi doresc să îi spun lucruri. Ea nu este confidentul meu și nu face parte dintre omenii la care aș apela când am nevoie ca cineva să mă asculte.

Am la rândul meu o fetiță, o fetiță optimistă, iubitoare ce mă privește cu cei mai mari ochi din lume și îmi spune atât de multe. Îmi spune totul. Vorbește mult, cu entuziasm, despre lucrurile care o uimesc. Îmi arată tot ce o sperie și o supără. Pentru mine, cuvintele ei sunt cel mai mare privilegiu. Nu am să îi spun niciodată că este prea mare ca să plângă atunci când este speriată, atunci când inima o doare. Am să îi arăt că sunt acolo, că o iubesc când îi e greu și când îi ușor, când e furioasă și când e calmă ca o mare lină. O iubesc pentru că este minunată în imperfecțiunea ei. Așa suntem toți.

Ca părinte mi se pare corect să îi ofer tot ceea ce simt că este corect să îmi fie oferit mie, atunci când vorbesc cu un suflet drag:

Empatie

Am și eu momentele mele în care nu vreau, nu am chef, sunt tristă sau obosită. Atunci tot ce îmi doresc este ca cineva să îmi spună că vede asta. Nu are cum să îmi ia oboseala, dar cât de mult contează că m-a văzut și a înțeles ce simt. Este valabil și pentru copil.

Ascultare fără învinovățire, responsabili sau a fără oferi neapărat o soluție 

De atâtea ori am avut sufletul greu. Atunci am apucat telefonul și a fost suficient un ”Alo! Ce mai faci?”, pentru ca cuvintele să pornească șuvoi. Uneori am nevoie de un sfat și îl cer, alteori am nevoie de cineva care să mă asculte și asta face totul mai ușor. Putem asculta supărarea copilului ca pe o trăire și atât. Fără a o nega sau repara.

Respect

Cum m-am simțit când cineva a ridicat vocea la mine? Când mi-a pus etichete care știam că nu mă caracterizează? Cum am reacționat atunci când am întins mâna speriată și în schimb am primit o palmă? Umilința nu are gust bun și dacă nu frânge inimi, rupe punți între oameni.

După acest principiu nu o pedepsesc, nu o mituiesc ca să îi obțin colaborarea și nu o mint. Îi vorbesc ca oricărui alt adult căruia aș dori să îi obțin colaborarea.

Reguli (limite)

Există regulile de siguranță, cele de conduită și reguli personale, lucruri care țin de dreptul fiecăruia de a alege. Dacă regula ei este că nu îi place să fie pupată sau îmbrățișată decât de mine și de tatăl ei, am să o respect și am să o las să o impună. Ca revers al medaliei, îi comunic care sunt regulile și când a încălcat una, cu calmitate, constant. Intervin pentru a o ajuta să le respecte.

Încredere nepărtinitoare, fără comparații

 Cred că oamenii pot realiza lucruri minunate din pasiune, că ceea ce e minunat la noi este că suntem toți atât de diferiți. Nu mi-a plăcut niciodată când mama îmi trata cu modestie exagerată realizările artistice, încurajându-le pe cele acceptate de societate ca aducătoare de bani. Nu a făcut bine relației noastre nici când eram citată ca fiind nesculătoare sau ”orice i-aș face de mâncare nu îi place”. Nu face bine reacției părinte/copil să îl expunem astfel. Orice problemă se poate vorbi cu cel mic. Comunicarea calmă, iubitoare, acceptantă, nu a dat niciodată greș. Asta nu înseamnă să nu punem limite, ci să le stabilim calm, cu respect și empatie, în cel mai iubitor mod posibil.

E uman să greșim, să admitem asta și că alții ne-au greșit nouă

Orice mi-ar spune Mara sunt sigură că am făcut și eu cândva. M-am enervat, am țipat ți aruncat, am plâns și am rănit oameni. Îmi place să cred că am ieșit din asta un om care vrea să facă bine. Că am învățat.

Timp pentru a verbaliza trăirea

Uneori ne e greu dar nu suntem pregătiți că vorbim. Dar inevitabil o facem atunci când simțim că putem și ne ducem către persoana care răspunde nevoii noastre de conectare empatică. Așa că, dacă uneori e puțin supărată și nu vrea să discute despre asta o las. Îmi exprim disponibilitatea și atât. Vine singură către mine și în acele momente îmi spune cele mai interesante lucruri. Atunci, sau fără motiv, pur și simplu pentru că vrea să îmi spună ceva despre ea.

Ce îmi doresc limpede este ca legătura cu copilul meu să fie frumoasă peste ani. Legătura se va transforma și problemele se vor schimba. Copilul va fi din ce în ce mai puțin copil și, la un moment dat, sper să am lângă mine, pe canapea, tânăra femeie care a venit să îmi vorbească, pentru că eu pot să o ascult.

Și, tot din relația noastră, sper să învețe să își aleagă prietenii care știu să îi ofere empatie, respect, să o asculte fără a o judeca.

Cum ar fi dacă, azi, când ne ascultăm copilul (vorbind despre o albină sau țipând că cineva i-a luat jucăria) ne-am imagina că ascultăm adolescenta care suferă pentru că cineva i-a vorbit urât sau femeia care ne vorbește despre primii pași ai nepotului nostru?

Nu am fi noi cei care vrem să auzim toate aceste lucruri? Le auzim chiar de AZI.

Sursă foto: Avopix

Un comentariu la „Vreau să fiu omul căruia copilul meu poate să i se confeseze

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acord de abonare la Newsletter: În conformitate cu noile reglementări privind Protecția Datelor (GDPR), avem nevoie de acordul tău pentru a îți putea trimite în continuare articole noi și notificări utile.
Primește pe e-mail noutăți
Datele furnizate sunt confidențiale și nu vor fi furnizate către terți. Informații suplimentare vei găsi pe site la Termeni și condiții, în Politica de Confidențialitate, în Protecția datelor personale și în Politica Cookies.