Mama mă vezi?

– Mama, mă vezi?

-Mama, mă vezi?

De câte ori ați avut senzația că vorbiți cu cineva și nu sunteți auziți? Că persoana respectivă nu e pe aceiași lungime de unda? Poate vă răspunde, dar ceva lipsește și asta devine deranjant. La fel simt și copiii noștri.

Ieri lucram și Mara se juca cu păpușile pe covor în sufragerie. Uitasem să o anunț că voi lucra 30 de minute, așa că ea mă considera încă un partener de joacă disponibil.

Prinsă cu treaba, îi mai răspundeam sporadic la întrebări. La un moment, Mara s-a ridicat de pe covor, a venit lângă mine și m-a tras de mână:

-Mama mă vezi?, m-a întrebat în timp ce se ridica pe vârfuri să fie mai aproape de ochii mei care încă căutau să termine fraza din e-mail și să apese butonul trimite.

Am realizat că mânuța ei mă strângea puțin cam tare și că vocea îi era cam ridicată. M-am uitat la ceas, se jucase 20 de minute cu Elsa și vroia să-mi spună ce-a făcut, iar eu îi răspundeam în doi peri. Mi-am dat seamă că făceam ceea ce pe mine mă deranjează la alții, când vorbesc cuiva în timp ce acesta manevrează telefonul și îmi aruncă din când în când câte un – Da, desigur! sau – Așa e. 

Nu e niciodată târziu să recunoști și să îndrepți o greșeală. Copii sunt înțelegători și iubitori. Așa că mi-am răsucit scaunul de la birou către ea. Am încercat să o iau în brațe. Era deja supărata. S-a încordat. M-am uitat în ochii ei și i-am spus: -Scuze Mara. Am greșit. Nu am fost atentă la ce îmi spuneai. Apoi am făcut o pauză să îi dau ocazia să zică ceva – De ce nu erai atentă? m-a întrebat bosumflată.  – Lucram și am uitat să te anunț. Dar acum poți să îmi spui, sunt atentă. – Nu vreau – Hai, toți mai greșim, iar eu chiar vreau să aflu ce ai făcut cu Elsa, i-am spus ținând-o de mână – Și aș mai vrea să strâng în brațe – Of, bine fie! mi-a zis ea cu zâmbet abia schițat în colțul gurii.

Am ascultat-o apoi atent. Chiar era interesant. O învățase pe Elsa un cântecel, de 3 versuri, inventat de ea. Cântecul era frumos, avea și rimă. Era mândră de realizarea ei și vroia să împărtășească din bucuria ei.

Morala este că cel mai frumos dar pe care îl poți face pentru cei din jur este să îi vezi cu adevărat, să îi asculți și să le răspunzi implicat.

Copiii noștri sunt bunătate și inocență pură. Suntem binecuvântați că vor să ne spună ce îi bucură sau întristează. Darul cel mai de preț, pe care li-l putem face, este să îi vedem cu adevărat cu ochii și cu sufletul. E o legătură care se consolidează acum și care se cultivă de-a lungul vieții noastre. Să fim acolo pentru a îi încuraja să ne spună ce simt, bine sau rău, vesel sau trist, să îi ascultă, să le arătăm că putem fi prezenți, fără a îi judeca.

dar-low

Sursă foto: www.SapteAniDeAcasa.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acord de abonare la Newsletter: În conformitate cu noile reglementări privind Protecția Datelor (GDPR), avem nevoie de acordul tău pentru a îți putea trimite în continuare articole noi și notificări utile.
Primește pe e-mail noutăți
Datele furnizate sunt confidențiale și nu vor fi furnizate către terți. Informații suplimentare vei găsi pe site la Termeni și condiții, în Politica de Confidențialitate, în Protecția datelor personale și în Politica Cookies.