Semne că ai o relație bună cu copilul tău

Semne că ai o relație bună cu copilul tău

Semne că ai o relație bună cu copilul tău

De multe ori ne privim copiii și ne întrebăm dacă ceea ce facem este corect, dacă decizia pe care am luat-o a fost bună, dacă ei sunt bine.

Suntem o societate competitivă care tinde din ce în ce mai mult către perfecțiune. Cred că este fix capcana care ar trebui evitată – să avem o imagine prefabricată a ceea ce este un părinte bun și un copil fericit. 

Și totuși cum știm că facem bine ceea ce facem? Este vorba aici despre calitatea legăturii dintre copil și părinte. Ea dictează cât de bine îi este copilului. Atașamentul sigur dintre copil și părinte îi permite copilului:

știe că se poate împăca cu părintele, că iubirea nu dispare și nu îi este negată când a greșit. Ca părinte, ce mai important lucru este să nu lăsăm un conflict sau o situație neplăcută nerezolvate.

Să nu ne închidem în noi, să nu tratăm cu refuz de a vorbi sau cu pedepse un copil. Să nu îl lăsăm cu ideea că suntem supărați pe el, că nu dorim să îl vedem și să îi vorbim. Copiii se tem enorm că ne pot pierde iubirea. Atașamentul sigur se bazează pe a repara probleme de comunicare care apar.

să îți exprime sentimentele în fața părintelui său.

El se va simți confortabil să plângă și să râdă. Ne va spune și ne va arăta ce îl bucură și ce îi crează disconfort. Copilul își va exprima fericirea, dar și furia.

Părintele poate fi acolo să îl asculte, să îi accepte trăirea și să îl ajute să o identifice. Nu trebuie să cenzurăm ceea ce trăiește copilul, nici să încercăm să îl distragem dacă pare nefericit. Vrem să îi dezvoltăm inteligența emoțională, să îl ajutăm identifice și să nu se teamă de ceea ce trăiește. El poate să se simtă iubit și să învețe, treptat, să modereze reacția acceptând și înțelegând ceea ce o declanșează. ”-Ești furios pentru că acel copil ți-a luat jucăria (nu ți-a dat jucăria) /- Ești speriat pentru că ai spart cana.”

Este un semn bun când copilul nu se simte rușinat sau temător în a ne arăta toate sentimentele sale.

să vină la părinte fără teama de a fi criticat sau etichetat.

Nu ne grăbim să calificăm o acțiune ci explicăm copilului ce a greșit și ce poate face mai bine. ”- Ai fost rea. Ai țipat la mine. Du-te în camera ta!” poate fi spus ca ”-Ești supărată pentru că nu vrei să dormi. Mă supără când țipi la mine. Data viitoare poți încerca să îmi spui pe alt ton.” Știi că ai reușit asta când vezi că ai un copil care nu se grăbește să eticheteze cu un cuvânt oamenii din jur. Un prieten nu este rău sau prost doar pentru că a făcut o greșeală.

să ne spună atunci când are o problemă, când cineva sau ceva îl supără sau sperie. 

Copilul vine la noi atunci când are o problemă pentru a primi sprijinul de care are nevoie. Să îl ascultăm atent, calm, indiferent dacă problema lui poate părea fără importanță în lumea noastră a adulților. Supărarea și tristețea unui copil este validă și reală indiferent de cauză. Felul cum îl ascultăm acum ne deschide calea către cum ne va spune mai târziu problemele ca adolescent și ca adult.

să nu se teamă de a fi el însuși, să ne spună ce nu îi place, să refuze lucruri, să își exprime propriile opinii, să ne vorbească despre eșecuri și greșeli.

Părintele nu trebuie să ia personal reacția copilului. Copilul poate ajunge, în timp, să se teamă să se exprime liber pentru a își proteja părintele. Copiii noștri vor să ne mulțumească, să fim mândri de ei. Să nu punem această presiune pe umerii copiilor. Să nu evaluăm cât de buni părinți suntem prin a avea acel copil ”perfect” care are numai note bune, este cuminte și atunci noi suntem fericiți. Fericirea noastră ține de noi, nu este responsabilitatea copilului.

să verbalizeze dorințele. El știe că este ascultat, susținut și încurajat. 

Este esențial să încurajăm copilul să facă ceea ce îi place, să persevereze în acea activitate. Nu exist fericire mai mare decât să faci ceea ce îți place și să o faci bine.

Copilul nu trebuie să ”devină cineva”, acel cineva pe care îl imaginează părintele ca fiind plin de succes. Să nu proiectăm propriile idealuri și vise neîmplinite asupra copiilor. Le punem facem mai mult rău.

să știe că există limite sănătoase pe care trebuie să le respecte.

Un părinte le impune pentru că țin de siguranța și sănătatea copilului. Copiii au nevoie de ele deși uneori le displac. Asta nu înseamnă că nu se simt iubiți sau respectați. O limită poate fi stabilită cu calm, respect și iubire, fără pedepse, amăgire sau constrângere. Dacă am încrederea că ceva este periculos sau nu îi face bine copilului meu, am obligația ca părinte iubitor să impun acea regulă: o limită sănătoasă pentru ora de culcare, limbaj respectuos, fără prea multe dulciuri, etc. Aceste limite sunt bidirecționale. Părintele le impune și le exemplifică prin propriul comportament. Eu nu voi mânca multă ciocolată și voi spune copilului că nu este sănătoasă.

Sursă: www.SapteAniDeAcasa.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acord de abonare la Newsletter: În conformitate cu noile reglementări privind Protecția Datelor (GDPR), avem nevoie de acordul tău pentru a îți putea trimite în continuare articole noi și notificări utile.
Primește pe e-mail noutăți
Datele furnizate sunt confidențiale și nu vor fi furnizate către terți. Informații suplimentare vei găsi pe site la Termeni și condiții, în Politica de Confidențialitate, în Protecția datelor personale și în Politica Cookies.